- Adresate psihologului
- Analize medicale de laborator
- Anatomie patologică
- Asigurări medicale
- Chirurgie generală
- Concediul de maternitate
- Concediul medical
- Consultatii ginecologice
- Consultaţii pediatrice
- Dermatologie
- Despre COVID-19
- Despre diabet
- Despre educaţie sanitară şi prevenţie
- Despre gripă şi răceală
- Explorări endoscopice a tubului digestiv
- Farmacie
- Generale adresate medicului
- Imagistică medicală
- Întrebări frecvente concediul de creştere copil
- Investigaţii radiologice
- Medicină internă
- Neonatologie
- Oftalmologie
- Ortopedie
- Otorinolaringologie (ORL)
- Planificare familială
- Pneumologie
- Prevenirea şi limitarea infecţiilor
- Reumatologie
- Servicii medicale
- Tratament medicamentos
Dezinfecția pielii dinaintea operației este și ea foarte importantă. Înaintea intervenției chirurgicale se recomandă efectuarea unui duș normal pentru a elimina cât mai multe bacterii de pe tegument și pentru a reduce cât mai mult riscul apariției infecției. Acest duș se efectuează la spital, imediat înaintea operaţiei. Deasemenea recomand spălatul pe dinți imediat înainte de a fi chemat la sala de operații în caz de anestezie generală.
Epilarea zonei se recomandă să se facă la spital, înaintea operației, de către personalul din secție (prin sadere cu lama), respectându-se regulile de asepsie.
După această pregătire preoperatorie pacientul este însoțit la sala de operații, unde se realizează efectiv ultimele pregătiri pentru începerea intervenției chirurgicale.
Se aseptizează câmpul operator de 3 ori cu betadină.
De obicei, în cazul pacienţilor programaţi, cu câteva zile înainte se recoltează analize de sânge, se face o electrocardiograma şi se face consultul preanestezic. În cazul în care medicul anestezist consideră necesare investigaţii suplimentare, acestea se vor face înainte de internare. De exemplu există pacienți cu patologie cardiacă sau neurologică, cu antecedente de infarct sau de accident vascular cerebral și, în astfel de cazuri, sunt necesare consulturi de specialitate, pentru ca actul anestezico-chirurgical să se desfăşoare în cele mai sigure condiții posibile. În cazul în care urmați vreun tratament este idicat să îl menționați medicului anestezist, deoarece anumite tratamente necesită întrerupere înaintea intervenției chirurgicale. Este foarte important să anunțați atât medicul anestezist cât și chirurgul dacă vă aflați în tratament cu anticoagulante (Trombostop, Sintrom, Pradaxa, Xarelto) sau cu antiagregante (Clopidogrel – Plavix – Trombex).
Pentru a putea preveni tromboza venoasă profundă, mai ales în cazul pacienților obezi sau cu anumită patologie cardiacă se vă recomandă efectuarea tromboprofilaxiei cu heparina subcutanată.
Chirurg este medic specialist/primar în chirurgie care tratează diferite boli și traume prin intervenții chirugicale.
În ziua dinaintea operaţiei se vor evita mesele bogate, în special cu alimente care balonează. Se vor evita legumele și fructele în exces, sucurile de fructe în special cele îmbuteliate. Recomand administrarea de cărbune medicinal în ziua dinaintea operației (2 tablete dimineaţa, la prânz și seara).
Din seara dinaintea operației se recomandă post alimentar (nu beți și nu mâncați nimic cu aproximativ 8 ore înaintea începerii intervenției chirurgicale).
Pregătirea preoperatorie în vederea operaţiei, în cazul unui pacient care nu are multe boli asociate, este indicat să înceapă din ziua dinaintea operaţiei.
Consultația medicului chirurg în general este necesară în cazul: traume ale sistemului articular, dureri acute și spontane în regiunea abdominală, plăgi, dureri toracice după traumatisme toracice.
Pot beneficia de tratamente şi servicii medicale compensate şi gratuite toate persoanele care sunt asigurate la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) şi sunt înscrise pe listele unui medic de familie prezentând un bilet de trimitere cu ocazia vizitei la cabinet.
Calitatea de asigurat poate fi verificată accesând serviciul online disponibil pe pagina Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate.
Conform prevederilor CNAS, persoanele cu vârsta peste 18 ani pot beneficia de servicii medicale gratuite sau compensate doar în baza cardului naţional de asigurări de sănătate. Pacienţii care refuza cardul sau nu îl pot prezenta din diverse motive, beneficiază de servicii medicale compensate dacă prezintă o adeverinţă eliberata de CNAS, valabilă timp de 3 luni.
Pentru situaţiile de urgenţă vă puteţi prezenta la orice medic, din orice unitate medicală, fără nici un fel de trimitere şi fără nici un alt document de asigurare medicală. Totuşi, dacă se poate, este recomandabil ca mai întâi să vă adresaţi (direct sau telefonic) medicului de familie.
Aceste date sunt furnizate la externare fiind incluse în biletul de externare.
Pentru solicitări ulterioare părăsirii spitalului este necesară o solicitare scrisă din partea dumneavoastră sau a reprezentantului legal depusă la registratura spitalului.
Decontul de cheltuieli se primește în momentul externării. În situația în care nu ați primit decontul de cheltuieli poate fi obținut de pe secția unde a fost internat pacientul în ternem de 7 zile de la externare care îi va fi înmânat pacientului sau reprezentantului legal al acestuia.
Diagnosticul PID este dificil și necesită o echipă cu experiență în domeniu. Diagnosticul corect se poate pune în centre de pneumologie cu echipe de medici experimentați în acest domeniu și care au la dispoziție investigațiile necesare diagnosticului.
Toți oamenii sunt dependenți de oxigen. La pacienții cu boli pulmonare poate fi afectată capacitatea plămânilor de a oxigena sângele, ceea ce conduce la o suferință cronică a tuturor organelor din corp. Administrarea de oxigen suplimentar nu tratează boala pulmonară ci doar compensează incapacitatea plămânilor de a aduce suficient oxigen în corp. Oxiegnoterapia în sine nu creează dependență, în schimb folosirea continuă a oxigenului va asigura condiții normale de funcționare tuturor celorlalte organe și, prin urmare, o viață mai lungă. Pentru mai multe detalii, vedeți și “Oxigenoterapia de lungă durată”.
Este foarte important să se pună un diagnostic cert, nu numai de pneumopatie interstițială difuză, ci și cu exactitate despre care anume boală din acest grup mare este vorba. Cunoașterea diagnosticului cert este esențială atât pentru prescrierea tratamentului cât și pentru înțelegerea prognosticului pe termen lung. Pentru diagnostic sunt necesare investigații complexe (tomografie computerizată, bronhoscopie cu lavaj bronho-alveolar, probe funcționale complexe, analize de sânge speciale) și interpretarea lor de către o echipă de medici cu experiență în domeniu, în care rolul esențial îl are pneumologul. În multe cazuri, aceste investigații sunt suficiente pentru un diagnostic cert. În unele cazuri, totuși, diagnosticul rămâne incert chiar după aceste eforturi, caz în care poate să fie necesară o biopsie pulmonară chirurgicală. Această operație nu vindecă boala, ci doar contribuie la precizarea diagnosticului. Operația are scopul de a preleva un mic fragment din plămân care ulterior este pus la microscop pentru a identifica modificări caracteristice unei boli anume. Biopsia nu provoacă cancer. Este important ca anatomopatologul care citește biopsia să facă parte din echipa de medici cu experiență în PID, altfel biopsia este inutilă. Nici o operație nu este lipsită de riscuri, pacientul trebuie să discute cu medicul său despre riscuri și beneficii.
Medicul pulmonolog tratează: plămânii, bronşita, trahee, pleura, laringe.
Pe lângă colectarea anamnezei la consultare iniţială, medicul pulmonolog, dacă este necesar, efectuează următoarele analize: radiografie; determinarea funcţiei respiratorii (spirometrie); pulsoximetrie (diagnosticul rapid al gradului de insuficienţă respiratorie.
Medicul pulmonolog tratează: boli infecţioase, fungice şi parazitare ale tractului bronhopulmonar; consecinţele traumelor pieptului; boli ereditare ale sistemului respirator; pneumonie (inflamarea ţesutului pulmonar); bronşită (bronşită acută şi cronică); tuberculoza (boală infecţioasă cauzată de bacilul tubercul); astm bronşic (boală inflamatorie cronică a căilor respiratorii, însoţită de o îngustare a lumenului); bronfopneumopatie cronică obstructivă; sarcoidoza (o boala sistemică care afectează plămânii şi alte organe); pleurezie (inflamaţie a foilor pleurale); pulmonar abces (purulenţa a zonei pulmonară); silicoza, azbestoza, pneumoconioza (o boală asociată cu inhalarea de substanţe chimice).
În cazul în care prezentați simptome respiratorii, vă recomandăm să vă programați din timp și să veniți la control.
Simptomul cel mai frecvent întâlnit este lipsa de aer (dispneea) resimțită la un efort care anterior era făcut fără probleme. Dispneea de efort se accentuează în timp, apărând la eforturi tot mai mici. Se poate asocia o tuse seacă. Uneori apar și alte simptome: febră, dureri ale articulațiilor, apar pete pe piele, scădere a forței musculare. Simptomele trebuie analizate de un medic, deoarece există multe boli diferite, ale plămânilor sau ale inimii, care pot da simptome asemănătoare.
Pulmonologie generală – studiază sistemul respirator general, întrebări generale, privind structura plămânilor, organele respiratorii şi tulburările lor.
Pulmonologie pediatrică – studiază boli pulmonare şi infecţii ale tractului respirator.
Chirurgie toracică – implicat în chirurgie organelor pieptului.
La consultare, medicul internist se interesează de starea de sănătate a pacientului, determină cauzele pentru vizitele anterioare la instituţii medicale, studiază istoria bolii (adună anamneza), efectuează examinarea pacientului. După consultarea iniţială, medicul indică pacientului analizele necesare (de exemplu: analiza de sânge, urină, cardiograma, a măsura tensiunea). După rezultatele examinării şi studierea analizelor, medicul internist prescrie tratamentul sau dacă este necesar, îndreaptă pacientul la medicul corespunzător (în caz de diabet zaharat – medic endocrinolog, suspiciune de cancer – medic oncolog).
În competenţa medicului internist include:
1. Colectarea anamnezei (obţinerea informaţiei cu privire la boala pacientului, plângeri de sănătate, istoria bolii);
2. Utilizarea unor metode obiective de examinare (examinare a pacientului, inclusiv prin intermediul atingerii cavităţii (percuţie), ascultarea plămânilor (auscultatie), sondarea organelor (palpare);
3. Determinarea examinării cu metode speciale (de exemplu, de laborator, radiografie);
4. Introducerea informaţiei despre diagnosticul şi tratamentul pacientului în cartea medicală;
5. Determinarea indicaţiilor pentru spitalizare (de exemplu, dacă este nevoie de intervenţie; chirurgicală);
6. Identificarea factorilor de risc pentru bolile cronice;
7. Înregistrarea concediului medical;
8. Prescrierea medicamentelor şi procedurelor necesare şi alte măsuri de remediere.
Prin formaţia sa, medicul internist va aborda analitic pacientul, având permanent în memorie antrenamentul pentru diferenţierea diagnosticului. Raţionamentul medical al internistului se „BAZEAZĂ” pe îndoiala logică a unor aparente certitudini. Medicul internist dispune de forţa necesară integrării simptomelor, semnelor, rezultatelor investigaţiilor pentru conturarea unui diagnostic real şi ierarhizarea bolilor pacientului în funcţie de severitate.
Discernamântul şi oportunitatea care definesc instrucţia medicului internist vor indica investigaţiile pertinente în raport cu beneficiul, eficienţa şi cu evitarea efectelor secundare.
Medicul internist, prin capacitatea de analiză şi sinteză globală a diferitelor maladii, este cel mai indicat să rezolve optim aceste reale controverse medicale şi să integreze adecvat recomandările supraspecialiştilor.
Iată ca astăzi apar provocări importante, justificate mai mult sau mai puţin în relaţie cu o disciplină majoră, tradiţională, performantă şi cu reprezentanţii ei practicieni. Aceste provocări aşteaptă dezbateri şi soluţii pentru a realiza adaptarea la noile realităţi ale medicinii contemporane.
Ideea dispariţiei medicinii interne ca specialitate de sine stătătoare nu trebuie să existe. Nu este cazul ca activitatea practică a medicului internist să fie substituită de medicii specialişti sau omnipracticieni.
Intervenţia medicilor specialişti este evident necesară şi la un moment dat extrem de oportună pentru aprofundarea şi abordarea mai largă a unei patologii. Medicul specialist este capabil să identifice semnele oculte ale unei boli fără expresie evidentă în momentul consultului medical.
Totuşi, să parcurgem un elementar traseu de judecată medicală: un bolnav care acuză simptome considerate de el a avea origine într-o boală cardiacă se va adresa cardiologului. Medicul cardiolog are toate şansele să depisteze o disfuncţie cardiovasculară, mai ales în condiţiile unui pacient vârstnic. La un astfel de caz trebuie, însă aplicată şi sintagma arhicunoscută: „Aceasta este boala lui? Nu există altă suferinţă majoră care provoacă şi suferinţe cardio-vasculare? ” Cred că exemple în acest sens sunt multiple şi deja bine înţelese.
Medicul internist – specialist cu un profil extins, iar în competenţa sa include probleme de diagnosticare timpurie şi tratamentul multor boli ale tracului gastro-intestinal, plămânilor, ficatului, rinichilor, cardiovasculare, sistemului urogenitale, pielii, tulburări metabolice şi altele.
Medicul internist este una dintre cele mai întrebate profesii în medicină. Internistul efectuează consultare iniţială la pacienţi, prescrie tratament, în caz de necesitate îndreaptă pacientul la un specialist cu profil îngust. În cazul în care pacientul nu ştie la ce medic să se adreseze, atunci ar trebui să înceapă vizita la un internist.
Nu este recomandat să efectuaţi o investigaţie radiologică dacă sunteţi însărcinată. Depinde însă şi ce tip de radiografie trebuie să faceţi şi mai ales depinde şi de specificitatea şi doza de radiaţie X care este necesară pentru această investigaţie. Chiar şi în acest caz riscul pentru copilul dvs. nenăscut este relativ scăzut. Este necesar ca medicul dvs. să vă consilieze cu atenţie şi să decidă dacă această procedură este necesară şi dacă nu poate fi amânată pentru o dată ulterioară, după ce veţi naşte.
Medicul radiolog va analiza imaginile obţinute şi va scrie un raport medical pe care îl va înainta meduicului dvs. curant. Raportul medical va fi disponibil în maximul 24 de ore de la investigaţie.
Veţi fi rugat(ă) să vă aşezaţi pe masa de consultatii sau să staţi lângă un plan de examinare astfel încât corpul dvs. să se afle între aparatul radiologic şi suportul plăcii radioreceptoare (casetă de film radiologc sau traductorul digital). Va trebui să staţi nemişcat(ă) pe durata expunerii radiologice astfel încât imaginea obţinută să nu fie neclară sau înceţoşată.
În general examinarea durează cca. 5 minute, sau în funcţie de tipul de investigaţie până la maxim 15 minute.
Radiografia este cea mai utilizată metodă de investigaţie imagistică practicată în medicina curentă. Cele mai comune radiografii sunt cele de torace şi cele pentru depistarea afecţiunilor coloanei vertebrale, alături de cele pulmonare şi musculo-scheletale.
Medicul otorinolaringolog (ORL-ist) este acel medic implicat în diagnosticul și tratamentul bolilor de nas, gât și urechi.
Consultația medicului otorinolaringolog este necesară în cazul următoarelor simptome: apariția de dureri la nivelul gâtului, obstrucție nazală, răgușeală, modificări în regiunea gâtului, scurgeri permanente la nivelul urechii, scădere de auz.
Oftalmologul (oculist) este medic specializat în diagnosticul, tratamentul și prevenirea bolilor la ochi și a organelor de vedere.
Consultația medicului oftalmolog este necesară în cazul în care: aveți probleme cu vederea, lăcrimarea ochilor, uscăciune, mâncărimi sau dureri la ochi, în timpul sarcinii, diabet zaharat, boli tiroidene sau de sânge.
În cazul copiilor este recomandat un prim consult oftalmologic înainte de 3 ani.
Medicul dermatolog este implicat în diagnosticarea și tratamentul afecțiunilor pielii, părului, unghiilor și mucoaselor adiacente.
Consultaţia medicului dermatolog este necesară în cazul în care: apar eczeme, urticarie, herpes, acnee, bătături sau alte boli ale pielii, unghiilor sau părului, tumori cutanate.
Asiguraţii beneficiază de medicamente cu sau fără contribuţie personală, pe baza de prescripţie medicală eliberată de medicii care sunt în relaţii contractuale cu casele de asigurări de sănătate. Lista cu medicamente de care beneficiază asiguraţii cu sau fără contribuţie personală se aprobă prin hotărâre a Guvernului. În listă se pot include numai medicamente prevăzute în Nomenclatorul de produse medicamentoase de uz uman.
Cu excepţia urgentelor, asiguraţii trebuie să se prezinte medicului căruia i se adresează actele ce constituie dovada achitării sau scutirii de la plata contribuţiei la asigurările de sănătate. Medicul de familie este prima persoană pe care trebuie să o consultaţi pentru a beneficia de asistenţă medicală. În funcţie de situaţie, medicul de familie va poate acorda o trimitere către medicul specialist sau, direct, pentru internarea în spital. Medicul specialist vă va face unele consultaţii sau analize mai amănunţite iar dacă este cazul, el vă poate acorda trimiterea către internarea în spital.
Nu. Când ai răceală sau gripă, trebuie să te asiguri că mănânci alimente sănătoase şi bei multe lichide, însă nu este necesar să mănânci mai mult sau mai puţin decât de obicei.
Da, este posibil, dacă strănuţi în mod repetat, fără a avea dureri în gât sau febră uşoară. De asemenea, este posibil să suferi de alergii dacă simptomele durează mai mult de 2 săptămâni şi ai inclusiv ochii roşii şi senzaţie de mâncărime.
Da, te poţi vaccina împotriva gripei atunci când eşti răcit, atât timp cât nu ai febră.
Vremea rece în sine nu duce la apariţia răcelilor, însă atunci când este rece afară persoanele sunt mai susceptibile să stea în interior şi să-şi transmită între ele virusurile. În ceea ce priveşte gripa, există dovezi care arată ca aceasta se răspândeşte cel mai eficient la temperaturi şi umiditate scăzute, ceea ce poate explica de ce numărul cazurilor de gripă creşte atât de mult în timpul iernii.
Există mulţi paşi pe care îi poţi lua pentru a evita răspândirea virusurilor şi microbilor persoanelor din jur:
– Acoperă-ţi întotdeauna gura şi nasul atunci când strănuţi sau tuşeşti cu un serveţel, pe care apoi să-l arunci.
– Spală-te pe mâini de mai multe ori pe zi cu apă şi săpun, în special după ce ai strănutat, tuşit sau ţi-ai atins ochii, nasul sau gura.
– Păstrează distanţa faţă de persoanele din jur.
– Asigură-te că cineva dezinfectează frecvent cu apă şi săpun suprafeţele şi obiectele de uz casnic, inclusiv jucăriile pentru copii.
Gripa şi răceala sunt cauzate de virusuri diferite. Au simptome aproape similare, deci poate fi dificil să faci diferenţa între ele. În general, simptomele răcelii sunt mult mai uşoare decât simptomele gripei.
Când eşti răcit poţi avea următoarele simptome: durere de gat; nas infundat; rinoree; tuse; febra uşoară.
Spre deosebire de răceală, în plus, gripă cauzează deseori: febra mare; frisoane; dureri musculare generalizate; oboseală marcată, fotofobie şi articulare.
Cel mai important lucru pe care îl poţi face atunci când eşti răcit este să bei multe lichide, pentru a menţine organismul hidratat. Evită băuturile bogate în cafeină întrucât acestea deshidratează. În ceea ce priveşte alimentaţia, consumă cu încredere supă de pui.
La nevoie, poţi apela la o serie de medicamente pentru a reduce durerile în gat şi febră:
Aspirina. Nu este recomandată persoanelor cu vârste sub 20 de ani, din cauza riscului de sindrom Reye; Paracetamol sau nurofen; Decongestionante nazale. Te pot ajuta să respiri mai bine. Nu utiliza spray-urile nazale mai mult de 3-5 zile; Soluţii saline pentru sinusuri şi gât. Şi acestea pot desfunda căile respiratorii şi pot fi utilizate fără restricţii
Evaluează cu atenţie gravitatea simptomelor, pentru a şti când eşti prea bolnav pentru a merge la serviciu sau când copilul se simte prea rău pentru a merge la şcoală. Este important să stai acasă în perioada în care eşti cel mai contagios. În cazul răcelilor, eşti contagios în toată perioada în care ai simptome şi eşti cel mai contagios imediat după ce ai fost infectat, adică înainte ca simptomele să se manifeste. În cazul gripei, eşti deosebit de contagios din ziua în care încep simptomele până în a cincea zi în care acestea se manifestă.
Mergi la medic dacă ai oricare dintre simptomele gripei sau dacă simptomele nu se ameliorează după o perioadă de 2 săptămâni.
Nu. Antibioticele luptă împotriva bacteriilor şi nu ajuta în cazul răcelii, care este cauzată de un virus. Medicul îţi poate prescrie antibiotic numai în cazul în care apar complicaţii ale răcelii. De exemplu, atunci când sinusurile sunt blocate, se inflamează şi pot favoriza apariţia unei infecţii bacteriene – rinosinuzita bacteriană, care poate fi tratata cu antibiotic.
Cum nu se cunoaşte cauza diabetului de tip 1, nu putem vorbi nici de prevenţie. În ceea ce priveşte diabetul zaharat de tip 2, cea mai eficientă metodă de prevenţie este stilul de viaţă sănătos: alimentaţie sănătoasa, activitate fizică zilnică, consum moderat sau deloc de alcool, un somn corespunzător. În acest fel, poate fi menţinută o greutate normală pentru fiecare persoană în parte, în funcţie de vârstă, gen și înălţime.
Există pacienti cu diabet zaharat de tip 2 insulinotratat care au reuşit să renunţe la insulinoterapie prin optimizarea corespunzătoare a stilului de viaţă și scăderea în greutate și care au obţinut un control metabolic bun prin terapie non-insulinică. Aceasta stare se poate menţine timp de câteva luni (pacientul se plictiseşte, preferă să facă insulină pentru a mânca mai mult, ceea ce este un comportament cu efecte nefaste) sau câţiva ani (până când secreţia de insulina se reduce prin evoluţia naturală a bolii sau apar comorbidităţi care fac necesară revenirea la insulinoterapie).
Tipul de diabet nu se schimbă. Un pacient cu diabet zaharat de tip 2 va aceeaşi afecţiune, chiar dacă i se administrează insulina pentru un control metabolic optim. În acest caz va avea diagnosticul de diabet zaharat de tip 2 insulinotratat. În evoluţia naturală a bolii, secreţia de insulină va fi din ce în ce mai scăzută, iar terapia noninsulinică nu din ce în ce mai puţin eficientă, fiind nevoie de administrarea exogena a insulinei, prin injecţii subcutanate.
Încă nu se ştie de ce apare diabetul de tip 1 sau ce anume declanşează secreţia de anticorpi împotriva propriilor tesuturi. Dacă până în anul 1922, pacienţii cu acest diagnostic mureau în câteva luni, în prezent pacientul poate duce o viaţă normală prin administrarea insulinei. Nu există nici un domeniu în care persoana cu diabet zaharat de tip 1 să nu poată avea performanţe: concursuri de frumuseţe (Nicole Johnson, Miss America), sport de performanţă (există o echipa de ciclişti profesionişti formată exclusiv din persoane cu diabet de tip 1; campioni olimpici: Gary Hall Jr. a câştigat aurul olimpic la înnot în 2000 și în 2004; alpinişti sau jucători profesionişti de sporturi de echipă), activtate academică sau show business (Halle Berry, Nick Jonas). Chiar personalităţi marcante ale vieţii politice includ persoane care au declarat că au diabet de tip 1: actualul Prim Ministru al Marii Britanii, Theresa May; Sonya Sotomayor, membră a Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite.
De obicei, diabetul zaharat de tip 2 evolueaza insidios luni sau ani, motiv pentru care boala este depistata abia în momentul diagnosticarii unei complicatii cronice, precum retinopatie diabetica, polineuropatie, eveniment coronarian acut sau insuficienta renala. În aceste conditii, este nevoie de un screening activ pentru aceasta afectiune. Concret, persoanele cu varste peste 45 ani trebuie să isi faca obligatoriu o glicemie (recoltata prin punctie venoasa, dupa aproximativ 8 ore de repaus alimentar). În funcţie de rezultat și factorii de risc, medicul va stabili frecvenţa controalelor viitoare.
În cazul diabetului zaharat de tip 1, dar și în unele cazuri de diabet zaharat de tip 2 cu evoluţie acută, sunt prezente semne și simptome sugestive pentru hiperglicemie marcată (cei 4P):
-Polidipsie – consum crescut de lichide, peste 2-2,5 litri/zi, senzaţie crescută de sete, buze și mucoase uscate
-Poliurie – urinare frecventă, volum crescut de urină
-Polifagie – poftă crescută de mâncare
-Scădere ponderală – în ciuda unui consum crescut de alimente
Dacă prezentaţi simptomele de mai sus, trebuie să mergeţi neaparat la medic, pentru stabilirea diagnosticului și iniţierea tratamentului.
Dacă aveţi diabet zaharat de tip 1 sau 2 trebuie să adoptaţi un stil de viaţă sănătos, recomandat oricărei persoane care se prezintă la cabinet pentru recomandări nutriţionale. Nu există aşa-zisă „dieta de diabet”, deoarece nici adultul sănătos nu ar trebui să consume în exces zahar sau cereale rafinate. Pentru pacientul de diabet, însă, acest stil de viaţă sănătos devine obligatoriu.
Orice tratament, oricât ar fi de performant, este sortit eşecului dacă nu este dublat de un stil de viaţă sănătos. Prin alimentaţie sănătoasă se înţelege, în primul rând, un aport caloric suficient (stabilit de medicul specialist), împărţit în 3 mese pe zi, plus/minus 2-3 gustări și un anumit aport de glucide (trebuie calculate în diabetul de tip 1 pentru ajustarea corespunzătoare a dozelor de insulină care se administrează la mese). Alimentaţia trebuie să fie variată, pentru a avea un aport suficient de macronutrienţi, vitamine, minerale și fibre alimentare.
Un stil de viaţă sănătos include și un program zilnic de activitate fizică, evitând însă hipoglicemiile sau accidentările. Somnul trebuie să fie odihnitor, 6-8 ore/noapte, nu haotic, deoarece conduce la dereglarea hormonală și afectarea bioritmului normal. Consumul de alcool trebuie să fie moderat (sau nul), întrucât există pericolul de creşterea riscul de hipoglicemie.
Există două tipuri de factori care favorizează instalarea diabetului zaharat de tip 2: nemodificabili și modificabili. Predispoziţia genetică și îmbătrânirea sunt factori de risc asupra cărora nu se poate interveni, în timp ce stilul de viaţă face parte din categoria factorilor de risc modificabili.
Puteţi modifica alimentaţia întrucât o dietă hipercalorică duce la obezitate și insulinorezistenţă. Deasemenea, sedentarismul poate fi evitat și este recomandat să profitaţi de orice moment liber pentru a face puţină mişcare:
-Urcă sau coboară pe scări, nu cu liftul;
-Mergeţi pe jos și nu cu autobuzul;
-Plimbați-vă prin încăpere când vorbiţi la telefon;
-Reduceţi timpul petrecut la televizor sau calculator.
Diabetul zaharat constă în creşterea nivelului de glucoză din sange (glicemie), din cauza secreţiei inadecvate de insulină de la nivelul celulelor beta ale pancreasului. De asemenea, vorbim de diabet și atunci când organismul foloseşte ineficient glucoza, din cauza rezistenţei la insulină – cea mai frecventă cauză de insulină rezistentă fiind obezitatea cu distribuţie abdominală.
Diabetul zaharat de tip 1 este caracterizat prin deficit total de insulină, apărut în urma distrugerii autoimune a celulelor beta pancreatice producătoare de insulină. Apare mai frecvent la tineri și copii, dar poate fi întâlnit la orice vârstă. Se asociază cu alte boli autoimune, cum ar fi tiroidita, vitiligo, celiachie etc. Deocamdată, nu se cunoaşte factorul care declanşează secreţia de anticorpi.
Peste 90% dintre toate cazurile de diabet zaharat sunt de fapt de tip 2 și au la baza rezistenţa la insulină.
Acţiunea fiziologica a insulinei, și anume aceea de a facilita intrarea glucozei în celule, în special în ficat, muşchi și ţesut adipos, poate fi blocată de obezitate, anumite medicamente și afecţiuni sau factori genetici, în ciuda unei secreţii peste valorile normale. Treptat, apar deficitul de secreţie a insulinei și hiperglicemia.
Prevalenţa diabetului zaharat (DZ) în România este de 11,6%, ceea ce înseamnă că aproape 2 milioane de români cu vârste cuprinse între 20 și 79 de ani suferă de această afecţiune, arată rezultatele Studiului National privind Prevalenta Diabetului, Prediabetului, Supraponderii, Obezitatii, Dislipidemiei, Hiperuricemiei și Bolii Cronice de Rinichi (PREDATORR), publicat în 2014 și coordonat de doamna prof. dr. Maria Mota, presedintele de atunci al Societăţii Romane de Diabet, Nutritie și Boli Metabolice.
La nivel global, se ştie că pentru fiecare caz cunoscut de diabet zaharat de tip 2 mai există încă un caz nedignosticat (din lipsa efectuării analizelor periodice sau neprezentării la medic). Conform editiei a 7-a a Atlasului Federatiei Internationale de Diabet (2016), România se plasează printre locurile ”fruntaşe” ale Europei, după Malta (prevalenţa estimată a diabetului de 13,9%), Portugalia (13,6%), Serbia (13,2%), Muntenegru (12,8%), Turcia (12,5%) și Macedonia (12%). Ingrijorător este faptul că numărul cazurilor de diabet este în continuă creştere, atât pentru tipul 1, cât mai ales pentru tipul 2. În prezent, la nivel mondial, 415 milioane de persoane trăiesc cu diabet zaharat, iar până în 2040 numărul lor va creşte la 642 milioane.
Studiile spun că riscul de a face diabet se poate dubla dacă ai anumite gene ”predispozante”. Însă, dacă moşteniţi predispoziţia, nu înseamnă că este obligatoriu să faceţi diabet, dacă adoptaţi un stil de viţă sănătos cât mai repede și pe o durată nelimitată de timp. Există studii care au inclus gemeni monovitelini, care teoretic au aceeaşi încărcătura genetică și care au dezvoltat diabet zaharat de tip 2 cu o prevalenţă diferită, în functie de prezenţa obezităţii sau a sedentarismului.
Complicaţiile apar numai dacă diabetul este neglijat. O persoana care îşi ţine sub control nivelul glicemiei are un risc mai mic de a dezvoltă complicaţii cronice, iar dacă acestea apar, se vor instala târziu, după o lungă evoluţie a bolii. Pe de altă parte, o persoană neglijentă poate ajunge în scurt timp la invaliditate (orbire, amputaţii, dializa).
Complicaţiile cronice clasice sunt:
-Microvasculare, prin afectarea vaselor mici din organism (de la nivelul retinei, rinichiului și picioarelor)
-Macrovasculare, prin afectarea vaselor de calibru mai mare, ducând la infarct de miocard, accident vascular cerebral sau arteriopatie cronică a membrelor inferioare.
Conform studiilor de specialitate, complicaţiile microvasculare pot fi prevenite printr-un control strict al glicemiilor, însă nu există dovezi la fel de puternice când vine vorba de complicaţiile macrovasculare. Cu toate acestea, hiperglicemia este doar unul dintre factorii de risc care trebuie monitorizaţi și controlaţi. Trebuie acordată atenţie inclusiv tensiunii arteriale și colesterolului.
Concediul de maternitate este acordat în următoarele conditii:
– angajatelor care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României;
– acestea trebuie să prezinte un certificat medical eliberat de medicul curant;
– să fi cotizat timp de minimum o lună, în ultimul an, la contribuţia de concedii şi indemnizaţii.
Angajatele care nu mai sunt asigurate din motive care nu le pot fi imputate (lucru pe care trebuie să îl dovedească cu acte oficiale eliberate de către angajator) beneficiază de concediu de maternitate, dacă naşterea are loc în termen de 9 luni de la pierderea calităţii de asigurat.
Condiţiile acordarii concediului de maternitate sunt prevăzute în Ordonanta de urgenţa a Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.
Cele două perioade (concediul pentru sarcină şi cel pentru lăuzie) pot fi compensate între ele, opţional şi cu permisiunea medicului, cu condiţia ca cea de concediu postnatal să nu fie mai mică de 42 de zile. În cazul în care îşi doresc acest lucru, angajatele pot renunţa la concediul prenatal, însă primele 42 de zile ale concediului postnatal sunt obligatorii. Dacă, dimpotrivă, există probleme de sănătate care fac sarcina dificilă şi este necesară o perioadă de repaus mai lungă decât cea rezervată concediului prenatal, medicul poate elibera un certificat medical care îi dă dreptul salariatei la un concediu medical obişnuit.
Concediul de maternitate reprezintă concediul la care au dreptul salariatele care urmează să nască. Acesta are o durata fixa de 126 de zile şi se împarte în două perioade: concediul prenatal (63 de zile) şi concediul postnatal (alte 63 de zile).
Cele două perioade ale concediului de maternitate sunt:
1. pentru sarcină;
2. cea pentru lăuzie.
Controlul ginecologic, controlul senologic, Testul Babeș-Papanicolau și ecografia transvaginală (pachetul GINECO) alcătuiesc un algoritm de prevenţie ginecologică de rutină, care ar trebui să devină un obicei pentru orice femeie. Pentru că este mai ușor să previi decât să tratezi, vă recomandăm să efectuaţi acest screening ginecologic anual. Părerea unui medic cu experienţă va îndepărta incertitudinile care vă apasă și vă va reda încrederea în dvs. În plus, diagnosticarea timpurie duce la rezolvarea mai rapidă, mai eficientă și mai ușoară a oricăror probleme. Bineînţeles, dacă situaţia este mai complexă, medicul vă va recomanda și alte investigaţii necesare în menţinerea sănătăţii aparatului genital.
Un control ginecologic presupune inspecţia zonei genitale în poziţie ginecologică, examenul cu valve și tușeul vaginal propriu-zis. La începutul întrevederii, medicul întreabă, de obicei, despre istoricul sexual al pacientei și despre ciclul menstrual; va veni și rândul pacientei să pună întrebări. Dacă vă îngrijorează anumite aspecte ale vieţii sexuale, dacă vă confruntaţi cu dureri genitale de orice fel, sau dacă, de exemplu, vreţi să aflaţi mai multe despre fertilitate, nu ezitaţi să întrebaţi! Un adevărat specialist își va face timp să vă asculte, să vă răspundă la întrebări și vă va da sfaturi pertinente. Trebuie să știţi, de asemenea, că există posibilitatea să mai fie nevoie de alte investigaţii, în funcţie de complexitatea situaţiei.
Afecţiunile ginecologice benigne (fibromul uterin, endometrioza, chisturile ovariene, sau sindromul ovarelor polichistice) descoperite târziu și netratate la timp pot afecta sistemul reproducător pe termen lung, cu efecte ireversibile asupra sănătăţii ginecologice. Simptomele timpurii ale cancerelor ginecologice (cancerul de col uterin sau cervical, cancerul ovarian și cancerul endometrial) sunt adesea foarte subtile și devin aparente doar în stadii târzii (III și IV) ale bolii, atunci când șansele de vindecare și posibilităţile de tratament sunt reduse. De aceea, este foarte important să consultaţi părerea unui medic ginecolog și să efectuaţi investigaţiile ginecologice de rutină anual.
Un control ginecologic este necesar și vă ajută să vă înţelegeţi mai bine corpul, însă nu este nici pe departe suficient. Testul Babeș Papanicolau permite surprinderea cancerului de col uterin în stadii incipiente și de asemenea, permite depistarea unor stări precanceroase, ceea ce o discuţie cu doctorul și o inspecţie genitală nu pot face. Este o metodă foarte sensibilă, cu rezultate fals negative sub 10%, scăpând screeningului numai acele forme incipiente de cancer care nu descuamează încă celule maligne. Toate femeile trebuie să efectueze anual Testul Babeș-Papanicolau, împreună cu controlul ginecologic, acestea făcând parte din analizele de rutină necesare pentru un screening ginecologic de bază.
Citiţi de fiecare dată instrucţiunile despre cum se face testul de sarcină înainte de a începe procedura. Respectă pas cu pas indicaţiile și apoi așteaptă rezultatul testului.
Cum se folosește un test de sarcină în 4 pași simpli:
1 – Asiguraţi-vă că testul nu este expirat, pentru că acest aspect influenţează rezultatul.
2 – Este bine să faceţi testul cu prima urină din zi.
3 – Introduceţi capătul absorbant în proba de urină sau direct sub jetul de urină.
4 – Așteaptaţi rezultatul testului de sarcină. Aveţi grijă să respectaţi timpul indicat pe prospect.
S-ar putea să ai emoţii înainte și în timpul consultaţiei sau să te simţi inconfortabilă. Ne putem confrunta cu situaţii stânjenitoare în orice circumstanţe, nu doar atunci când mergem la medic – este inevitabil. Cel mai important este să nu uităm că în spatele uniformei se află un medic care interacţionează zilnic cu zeci de paciente și care este antrenat să-și facă meseria întotdeauna cu profesionalism.
Poţi reduce anxietatea dacă știţi dinainte ce presupune examenul ginecologic. Informându-te, vei realiza că aceste investigaţii sunt foarte importante pentru sănătatea sexuală și reproductivă. Deasemenea, puteţi ruga o prietenă să vă însoţească. Pe lângă faptul că veţi fi amândouă mai relaxate și veţi putea sta încă puţin la povești, vă veţi încuraja reciproc să aveţi grijă de sănătatea voastră.
Tipul și aspectul secreţiilor vaginale îi dau medicului foarte multe informaţii despre starea de sănătate a zonei vaginale. De aceea trebuie ca, 24 de ore înaintea prezentării la medicul specialist ginecolog să nu faceţi nici un fel de spălături vaginale, să nu introduceţi nimic în vagin (ovule, creme speciale, tampoane vaginale etc.) și să evitaţi contactul sexual, fiindcă toate acestea pot altera rezultatele, îngreunând astfel stabilirea unui diagnostic precis. Totodată, ar fi indicat să vă programaţi vizita la ginecolog între perioadele ciclului menstrual. Vă sugerăm să pregătiţi și o listă cu întrebări pe care să i le adresesaţi medicului.
De regulă, pentru majoritatea testelor, o linuţă roșie (C) indică un test de sarcină negativ, în timp ce două liniuţe roșii (C și T) indică un test de sarcină pozitiv. Dacă linuţa roșie nu apare deloc sau apare în dreptul simbolului T, testul este invalid și trebuie repetat.
Pare totul simplu, dar rezultatul testului de sarcină poate fi influenţat de multe aspecte ce ţin atât de momentul și modul în care se face, cât și de starea de sănătate generală a femeii. Vezi mai jos ce poate duce la apariţia unor erori în rezultatul testului de sarcină.
Rezultate fals-pozitive:
Dacă linia abia se întrevede, șansele să fii însărcinată sunt foarte mari. Foarte rar este vorba de un rezultat fals-pozitiv. Repetaţi testul peste două zile.
Un rezultat pozitiv indică de regulă, prezenţa unei sarcini, însă există și situaţii în care, probleme de sănătate precum tumorile ovariene, boli ale ficatului sau ale rinichilor sau avortul spontan pot determina apariţia unui rezultat fals-pozitiv. Consultă medicul ginecolog pentru mai multe informaţii.
Femeile care sunt sub tratament cu hormoni HCG pentru stimularea ovulaţiei, pot avea rezultate fals-pozitive la testul de sarcină.
Femeile aflate în perimenopauză au nivele crescute ale hormonului HCG și de aceea, ele pot avea un rezultat fals-pozitiv la testul de sarcină.
Rezultate fals-negative:
Rezultatul negativ înseamnă, de obicei, că nu există o sarcină, însă pot apărea și rezultate fals-negative care pot însemna faptul că testul nu a fost făcut corect, a fost făcut prea devreme sau urina folosită a fost prea diluată.
Testele de sarcină care nu sunt suficient de sensibile la prezenţa hormonului HCG, pot oferi un rezultat fals-negativ.
Un rezultat fals-negativ apare și atunci când interpretăm prea repede rezultatul testului sau când acesta este expirat.
Urina colectată cu prea mult timp înainte de efectuarea testului (>30 minute) poate determina apariţia unui rezultat fals-negativ.
Dacă ai avut un rezultat pozitiv la testul de sarcină și la repetarea acestuia te confrunţi cu un test de sarcină negativ, programează-te la o consultaţie ginecologică pentru analize suplimentare.
Majoritatea testelor de sarcină funcţionează după același principiu: detectează hormonul sarcinii, Gonadotropină Corionică Umană (HCG), din urină. HCG sau hormonul sarcinii circulă în sângele și urina femeii la un interval de 6-10 zile de la fertilizare, după ce ovulul fertilizat s-a atașat de peretele uterului. Testul are de regulă o bandă, care absoarbe urina cu scopul de a identifica prezenţa sau absenţa HCG din organism și de a determina cu precizie dacă ești sau nu însărcinată. Un nivel de HCG mai mic de 5mlU/ml determină un test de sarcină negativ, de vreme ce te puteţi aștepta la un test de sarcină pozitiv, dacă ai un nivel HCG >= 35mlU/ml.
Menstruaţia întârzie să îţi apară, ai simptome specifice sarcinii precum renumitele greţuri, oboseală, pofte etc. și încontinuu vă întrebaţi „cum aflu dacă sunt însărcinată?”.
Cea mai la îndemână soluţie este testul de sarcină, care detectează hormonii din urină, pe care îl puteţi găsi în toate farmaciile, la preţuri care pornesc de la 5-6 lei și ajung până la 80 de lei. Întreabă în farmacii care dintre acestea îţi garantează o calitate superioară a rezultatului.
Nu îţi putem spune care este cel mai bun test de sarcină, dar știm sigur că testul de urină este o metodă eficientă pentru a afla dacă ești sau nu însărcinată, cu o acurateţe de aproximativ 97%.
Realizate în perioada corectă și urmând pas cu pas procedura descrisă în instrucţiunile de utilizare, testele de sarcină au o acurateţe de 90-99%, în funcţie de tipul de produs pentru care aţi optat. Pentru a diferenţia între diferitele teste de sarcină disponibile pe piaţă, cereţi sfatul farmacistului. Preţul acestuia poate releva și calitatea rezultatului la care să te aștepţi, testele mai sensibile având de regulă un preţ mediu spre mare.
Dacă rezultatul testului de sarcină nu vă convinge, puteţi să îl repetaţi sau să mergeţi direct la un medic ginecolog, care vă va recomanda să faci o ecografie transvaginală după 3 săptămâni de întârziere a ciclului menstrual, pentru a confirma sau a infirma prezenţa sarcinii.
Controlul ginecologic se recomandă a fi efectuat anual, după începerea vieţii sexuale, indiferent de absenţa simptomelor. Colegiul American de Obstetrică și Ginecologie recomandă ca femeile în perioada de fertilitate (atâta timp cât au ciclu menstrual) să meargă anual la controlul ginecologic de rutină, dacă nu există alţi factori care să determine vizite suplimentare. Totuși, afectată de schimbări fizice, hormonale și emoţionale, fiecare etapă din viaţa unei femei este diferită. Analizele medicale și frecvenţa cu care o femeie trebuie să meargă la medicul ginecolog pentru a avea grijă de sănătatea ei reproductivă depind de o varietate de factori: vârsta femeii, profilul de sănătate, istoricul familial etc.
Există o concepţie comună în cazul femeilor că nu mai este nevoie de vizite regulate la ginecolog în timpul sau după menopauză. De fapt, riscul anumitor afecţiuni precum cancerul la sân, cancerul uterin (endometrial) sau riscul cancerului ovarian crește odată cu vârsta, astfel încât riscul de a dezvolta aceste boli devine mai mare.
La Camera de gardă (Urgentă) a spitalului vă puteți prezenta în următoarele situații:
– v-a întârziat ciclu menstrual mai mult de două săptămâni și prezentați sângerări;
– aveți dureri acute în abdomen (apărute brusc) în partea inferioară a abdomenului și aveți febră.
La Camera de gardă (Urgentă) a spitalului vă puteti adresa în următoarele situatii:
– sunteti însărcinată si aveti sângerări;
– sunteti cu sarcină si faceti febră;
– sunteti însărcinată si urinati cu sânge;
– sunteti gravidă si aveti dureri acute;
– sunteti însărcinată si aveti tensiune arterială mare.
În celelate cazuri cu bilet de trimitere vă puteti prezenta pentru consult în ambulator.
Controlul sânilor ar trebui să aibă loc o dată pe an. Dacă aveți sub 40 de ani, medicul ginecolog vă poate face o ecografie a sânilor pentru a observa care este structura lor și eventualele modificări de la nivelul acestora, deoarece cancerul mamar este unul dintre cele mai frecvente tipuri de cancer în rândul femeilor.
Citește de fiecare dată prospectul pentru a vedea după cât timp puteţi face un test de sarcină. Înainte de a merge la farmacie, ţine cont de următoarele două aspecte:
1. La câte zile se face testul de sarcină?
Probabil prima întrebare care apare, este cât de repede puteţi afla dacă sunteţi însărcinată. Pe prospectele celor mai multe teste de sarcină veţi vedea că vi se promit rezultate sigure, încă din primele zile de întârziere a ciclului menstrual. Ginecologii vă recomandă să faceţi testul de sarcină la aproximativ o săptămână după întârzierea ciclului menstrual. Mai ales că, multe femei se confruntă frecvent cu întârzieri determinate de o mulţime de alţi factori, precum stresul, alimentaţia, stilul de viaţă etc.
În cazul unei analize pentru sarcină, puteţi confrunta cu test pozitiv de sarcină, ceea ce înseamnă că hormonii HCG se află în urină, în timp ce un test negativ poate să aibă două explicaţii: lipsa hormonilor HCG din urină, ceea ce vă spune că nu sunteţi însărcinată, sau pur şi simplu faptul că aţi făcut testul prea devreme sau nu l-aţi realizat corect.
2. Când (în ce parte a zilei) trebuie să faceţi testul de sarcină?
Calitatea rezultatului mai este influenţată și de perioada zilei în care faceţi testul de sarcină. Medicii ginecologi vă sfătuiesc să faceţi testul de sarcină dimineaţa (cu prima urină din zi, după pauza nocturnă) atunci când concentraţia de HCG din urină este mai mare.
Simplu, am tinde să spunem: „Fă-ţi un test de sarcină!”. Realitatea este că un răspuns la această întrebare vă îngrijorează. Unele nu se simt pregătite, altele se străduiesc de mult timp, sau poate sunt la prima experienţă de acest fel. Motivele sunt nenumărate și probalil aveţi și dvs. unul care vă apasă. Mai așteptaţi câteva zile, poate vă vine totuși menstruaţia și vă lămuriţi. Nu, nu poate fi posibil după atât de multe încercări nereușite…
Zilele trec și sunteţi tot mai convinsă că sunteţi însărcinată. Vă decideţi să mergeţi la farmacie și să cumpăraţi un test. Altă emoţie – trebuie să expuneţi un lucru atât de intim în faţa unei persoane necunoscute – totuși vă gândiţi că nu sunteţi singura care cumpără un test de sarcină.
La scurt timp după, sunteţi cu testul de sarcină în faţă, așteptând tensionată un deznodământ. Întrebările dificile apar abia după ce vedeţi rezultatul: „Am făcut oare testul bine?”, „Am urmat pașii corect?”, „Oare este bun testul?”, „De ce de abia îmi apare una dintre liniuţe?”, și tot așa.
Ecografia transvaginală reprezintă o metodă imagistică de examinare a organelor reproductive feminine precum uterul, ovarele, colul uterin și vaginul cu ajutorul ultrasunetelor emise de un transductor plasat în vagin. Ecografia este o metoda neinvazivă, nedureroasă și neiradiantă. Asemenea Testului Babeș-Papanicolau, are un rol foarte important în depistarea și astfel, prevenirea timpurie a diferitelor afecţiuni ginecologice, însă se folosește mai ales pentru evaluarea evoluţiei sarcinii, a durerilor pelvine, a anumitor tipuri de infertilitate, a sângerărilor inexplicabile etc. Ecografia transvaginală este complementară Testului Babeș-Papanicolau și examinării ginecologice și ajută medicul ginecolog să vă ofere un diagnostic precis și corect.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte farmacovigilenţa ca „ştiinţa şi activităţile desfăşurate pentru depistarea, evaluarea, înţelegerea şi prevenirea apariţiei de efecte adverse sau a oricăror altor probleme aflate în legatură cu medicamentele”.
Un medicament poate induce efecte benefice dar poate induce şi efecte secundare. De aceea Farmacovigilenţa are ca scop monitorizarea siguranţei medicamentelor pe tot parcursul ciclului lor de viaţă, contribuind la protecția și promovarea sănătății publice şi facilitând raportarea în condiţii sigure a reacţiilor adverse la medicația deja aprobată sau cea experimentală pe durata studiilor clinice.
Cadrul legal în domeniul farmacovigilenţei este trasat de Directiva 2010/84/EU.
Farmacologia (gr. farmakon = medicament, gr. logos = discurs – discursul despre medicamente) este ştiinţa care studiază medicamentele din perspectiva definirii acestora ca substanţe utilizate pentru profilaxia, tratamentul ori diagnosticarea bolilor. Mai precis, farmacologia se ocupă cu studiul interacţiilor care au loc între organismul viu şi compuşii chimici care induc un anumit efect asupra unei funcţii biochimice normale sau anormale.
Elementele de siguranţă constau într-un identificator unic care să permită verificarea autenticităţii medicamentului ca să identifice fiecare ambalaj individual şi un dispozitiv de protecţie împotriva modificărilor ilicite care să permită să se verifice dacă ambalajul secundar a fost modificat ilicit.
Proba se recoltează în recipient steril din prima urină de dimineaţă. Se efectuează o toaletă riguroasă cu apă şi săpun a mâinilor şi a zonei urogenitale. Se usucă zona spălată anterior cu ajutorul unei comprese sterile. Se scoate dopul recipientului steril având grijă ca acesta să nu atingă zona urogenitala sau vreun obiect din jur. Se urinează o mică cantitate în toaletă apoi, fără a opri urinatul, se colectează în recipientul steril restul de urină. După colectarea probei de urină dopul se fixează astfel încât conţinutul recipientului să nu se verse.
Urocultura nu se recoltează în timpul tratamentului cu antibiotice. În cazul în care se administrează medicaţie cu antibiotice, se recoltează proba la 3 zile după terminarea tratamentului.
După o toaleta prealabilă cu apă şi săpun în zona urogenitală, se colectează prima urină de dimineaţă (jetul mijlociu) în recipient. Proba nu se recoltează în timpul fluxului menstrual.
Recoltarea sângelui se face dimineaţa înainte de consumul de alimente sau lichide pentru a nu denatura rezultatul unor valori precum glicemia, colesterolul sau trigliceridele. Se evita inclusiv consumul de apă în cantităţi mari înainte de recoltare.
Proba se recoltează din faringe dimineaţa. Înainte de recoltare, pacientul nu mănâncă, nu bea, nu se spală pe dinţi, nu aplică ruj sau gloss pe buze, nu consumă gumă de mestecat. Proba nu se recoltează în timpul tratamentului cu antibiotice. În cazul în care se administrează medicaţie cu antibiotice, se recoltează proba la 3 zile după terminarea tratamentului.
Se recoltează cu ajutorul spatulei din plastic aflată în interiorul recipientului. Se colectează atât cât intră în spatulă, după care spatula cu proba se introduce în recipient, se închide bine capacul, şi se păstrează la rece.
Legea nr. 95/2006 (R) privind reforma în domeniul sănătăţii cu modificările şi completările ulterioare, precizează la Art. 233, alin (2):
(2) Valoarea medicamentelor prevăzute la art. 232 alin. (1), ( n.n. medicamentele din listă), prescrise pentru tratamentul afecţiunilor persoanelor prevăzute în actele normative de la art. 213 alin. (1) lit. c) şi d), se suportă din fond, la nivelul preţului de referinţă, în condiţiile contractului-cadru.
Ordinul nr. 265/408/2010, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, în vigoare până la 31.05.2011, Anexa 30, ART. 1, prevede :
(4) Prescripţiile medicale aferente medicamentelor fără contribuţie personală se eliberează în următoarele situaţii:
c) pentru persoanele prevăzute în legile speciale, care beneficiază de gratuitate suportată din fond, în condiţiile legii, casele de asigurări de sănătate suportă:
– integral contravaloarea medicamentelor al căror preţ pe unitatea terapeutică este mai mic sau egal cu preţul de referinţă, corespunzătoare medicamentelor cuprinse în sublistele A şi B pentru forme farmaceutice asimilabile, cu respectarea prevederilor referitoare la prescrierea medicamentelor;
– integral contravaloarea medicamentelor cu preţul cel mai mic, corespunzătoare fiecărui DCI cuprinse în sublista C – secţiunea C1 pentru aceeaşi concentraţie şi formă farmaceutică, cu respectarea prevederilor referitoare la prescrierea medicamentelor.
Menţionăm că actele normative de la art. 213, alin. 1, lit. c) şi d) sunt: Decretul – Lege nr. 118/1990, Legea 51/1997, Legea 189/2000, Legea 44/1994, Legea 309/2002, Legea 341/2004 şi Legea 519/2002.
În concluzie, persoanele asigurate beneficiare ale legilor de mai sus, indiferent de veniturile pe care le realizează, beneficiază de medicamente în tratamentul ambulatoriu conform prevederilor de mai sus.
Medicul anatomopatolog poate efectua diverse teste moleculare suplimentare speciale pentru a identifica gene, proteine, receptori hormonali sau alţi factori specifici tumorii, ce îi conferă o mai bună caracterizare. Aceste teste sunt importante în diagnostic, întrucât pot oferi o opţiune de tratament mult mai ţintită şi eficientă.
Medicul anatomopatolog poate efectua diverse teste moleculare suplimentare speciale pentru a identifica gene, proteine, receptori hormonali sau alţi factori specifici tumorii, ce îi conferă o mai bună caracterizare. Aceste teste sunt importante în diagnostic, întrucât pot oferi o opţiune de tratament mult mai ţintită şi eficientă.
Mărimea tumorii nu reprezintă un indicator al gravităţii; uneori tumorile de dimensiuni mari pot avea o creştere mai lentă decât cele mici.
O tumoră răspândită în sânge sau în vasele limfatice are şanse mai mari de a trimite celule canceroase şi în alte zone ale corpului, la distanţă, putând da astfel naştere metastazelor.
În general, pentru majoritatea cancerelor, medicul anatomopatolog încadrează tumora într-un stadiu utilizând sistemul internațional de clasificare TNM, ce cuprinde 3 factori
1. Dimensiunea şi extinderea anatomică a tumorii de bază (Tumoră-T).
2. Extensia celulelor canceroase la nivelul nodulilor limfatici (Noduli-N).
3. Extensia la distaţă a cancerului (metastaze-M).
În funcţie de aceste 3 caracteristici se va stabili un stadiu al cancerului, care în general este exprimat cu cifre romane, între I-IV. Unele cancere pot avea şi stadiul 0. Cu cât stadiul este mai mare, cu atât cancerul este mai avansat.
Medicul anatomopatolog va cântări toate informaţiile obţinute şi va formula un diagnostic ce va include: tipul de cancer, invazia nodulilor, stadiul, gradul de diferenţiere, statusul marginilor, etc. Raportul anatomopatologic poate varia în funcţie de tipul de cancer pe care dumneavoastră îl aveţi.
Informaţii de indentificare:
– nume, sex, vârstă, alte informţii personale.
Deasemenea, conţine informaţii despre proba de ţesut (de unde provine şi cum a fost obţinută).
Aspect macroscopic (caracterizarea probelor prin analiza cu ochiul liber):
– culoare, mărime, greutate, consistenţă.
Aspect microscopic:
Descrierea aspectului celulelor la microscopului optic şi în comparaţie cu celulele normale. Această secţiune conţine cei mai mulţi termeni şi detaliile ce vor ghida diagnosticul şi tratamentul dumneavoastră. Aceştia pot include:
– Gradul tumorii (G) se referă la aspectul celulelor canceroase în comparaţie cu celulele normale. Cu cât celulele tumorale arată mai diferit faţă de cele ale ţesutului sănătos, cu atât gradul de diferenţiere (G) este mai mare şi acestea se numesc mai puţin diferenţiate sau chiar nediferenţiate. În general, gradul reflectă capacitatea de a creşte şi cu cât gradul este mai mic, cu atât prognosticul este mai bun.
– Rata mitotică reflectă cât de rapid se divid celulele. Tumorile cu puţine celule în diviziune au de obicei un grad scazut, şi deci un prognostic bun.
– Invazivitatea. Cancerele pot fi invazive, atunci când se extind la ţesuturile învecinate sau non-invazive („in situ”) când nu invadează ţesuturi învecinate.
– Marginile tumorale. În cazul în care proba este obţinută în urma unei proceduri chirurgicale, chirurgul va îndepărta tumora împreună cu o porţiune de ţesut înconjurător normal, denumită astfel margine de siguranţă. O margine tumorală pozitivă înseamnă că există şanse ca ţesutul cu celule canceroase să nu fi fost îndepărtat în totalitate, putând fi necesară astfel încă o intervenţie chirurgicală în vederea radicalităţii.
– Nodulii limfatici reprezintă mici organe ce aparţin sistemului imun. Medicul dumneavoastră poate biopsia noduli limfatici din vecinătatea tumorii pentru a vedea dacă cancerul s-a răspândit. Un nodul poate fi „pozitiv” dacă conţine celule tumorale sau dacă nu, „negativ”.
Examenul anatomo-patologic reprezintă examinarea unui fragment de ţesut cu ajutorul microscopului. Există mai multe tipuri de probe ce pot ajunge în laboratorul de anatomie patologică, pe baza cărora, în urma prelucrării corespunzătoare şi analizării lor, pot fi formulate anumite diagnostice. Medicul anatomopatolog poate realiza diverse testări suplimentare pentru a obţine mai multe informaţii. Toate acestea se vor regăsi, de asemenea, în rezultatul histopatologic.
Anatomia patologică este o ramură a patologiei care se ocupă cu diagnosticul bolilor pe baza studierii schimbărilor macroscopice si microscopice a celulelor si a țesuturilor, suferite de pe urma unei stări patologice.
Există 3 mari tipuri de specimene ce pot ajunge la anatomie patologică pentru a fi analizate, şi anume:
1. probe de dimensiuni mari, ce pot fi reprezentate de organe sau fragmente de organe, obţinute în urma unor proceduri chirurgicale; de exemplu: uterul în urma unei histerectomii sau colonul în urma unei colectomii etc;
2. biopsii, fragmente mai mici de ţesut, obţinute prin biopsie excizională (cu ajutorul bisturiului), puncţie biopsie (cu ajutorul unui ac);
3. biopsii lichide sau fragmente foarte mici de ţesut, obţinute prin puncţie aspirativă cu ac fin (FNA).
În urma analizei specimenelor, medicul anatomopatolog poate spune dacă este vorba de un ţesut canceros (malign) sau noncanceros (benign).
1. Examenul macroscopic este examenul făcut cu ochiul liber. În cursul lui se apreciază dimensiunile organului/leziunii, modificările de formă, culoare, volum, greutate, consistență ale organului, precum și gradului și întinderea modificărilor suferite de țesuturile bolnave în comparație cu țesuturile sănătoase. Recoltarea de probe pentru examinare microscopică se face atât din regiunile afectate cât și din regiunile aparent normale.
2. Examenul microscopic se face prin examinare la microscop a fragmentelor recoltate examinate ca atare sau folosind diferite metode de prelucrare și colorare histopatologică.
3. Alte metode utilizate sunt:
– metoda imunopatologică prin determinarea prezența unor anticorpi în țesutul examinat;
– metoda moleculară metodă specifică care stabilește starea, componența moleculară a acizilor nucleici;
– metoda citopatologică, care constă în examinarea și stabilirea modificărilor la nivel celular;
– metoda electrono-microscopică, examinarea la un microscop electronic cu o putere de mărire de câteva sute de mii de ori, este o metodă de completare a metodei citogenetice;
– metoda cito-genetică, unde se studiază starea cromozomilor și detectarea defectelor genetice;
– metoda cito-metrică, care prin numărarea de exemplu a elementelor figurate sanguine oferă indicii importante în diagnoza bolilor tumorale, ca de exemplu leucemia.
Timpul de aşteptare pentru rezultatul anatomopatologic poate varia între câteva zile şi câteva săptămâni în funcţie de testările necesare.
A nu se confunda gradul tumorii, cu stadiul tumorii, care se stabileşte în funcţie de dimensiuni şi de extinderea cancerului în ţesuturile învecinate sau la distanţă.
Transmiterea aeriană se realizează prin intermediul particulelor mici (<=5μm în mărime) care transportă microbii şi pot fi transferaţi prin intermediul curenţilor de aer pe o distanţă mai mare de 2m de la sursă. Aceste particule sunt inhalate (de exemplu, în cazul varicelei zoster, rujeolei şi tuberculozei pulmonare).
Agentul patogen (sau agentul infecțios) este un microorganism sau macroorganism care, într-un organism animal sau vegetal, determină apariția unui proces patologic. Exemple de agenți patogeni: microbi, virusuri, paraziți, prioni.
Măsurile de precauţie care se adresează căii de transmitere a agentului patogen sunt destinate să completeze precauţiile standard la pacienţii cu colonizări sau infecţii, probabile sau cunoscute, cu agenţi patogeni transmisibili sau cu patogeni importanţi din punct de vedere epidemiologic. Aceste măsuri de precauţie suplimentare sunt utilizate pentru situaţiile în care calea de transmitere nu este complet întreruptă prin utilizarea precauţiilor standard.
Măsurile standard reprezintă măsurile minime de prevenire a infecţiei care se aplică tuturor pacienţilor îngrijiţi, indiferent de statutul de infecţiozitate suspectat sau confirmat al pacientului, în orice cadru unde este asigurată asistenţă medicală. Aceste proceduri sunt concepute atât pentru a proteja personalul sanitar, cât şi pentru a preveni răspândirea infecţiilor în rândul pacienţilor. Măsurile standard includ: igiena mâinilor, utilizarea echipamentului individual de protecţie, practici sigure de injectare, manipularea în condiţii de siguranţă a echipamentelor medicale, igiena respiratorie şi eticheta de tuse.
Căile de transmitere a agentului patogen pentru care pot fi necesare măsuri suplimentare de precauţie sunt: transmiterea prin contact, transmiterea prin picături, transmiterea aeriană.
Transmiterea prin picături infecţioase a agentului patogen are loc atunci când acestea sunt expulzate, se strănută sau se tuşeşte, sunt prea grele pentru a pluti în aer şi se transferă la mai puţin de 2m de la sursă. Răspândirea picăturilor poate fi:
– directă – se realizează când acestea ajung la nivelul mucoaselor sau sunt inhalate;
– indirectă – se realizează când acestea cad pe suprafeţe sau mâini şi sunt transmise pe mucoase sau alimente. Acest mod de transmitere este mai frecvent şi este descris în infecţiile respiratorii comune, gripă, infecţii cu virus sinciţial.
Transmiterea prin contact direct are loc când microorganismul se poate transmite de la o persoană la alta (contactul cu produse biologice):
a) direct în timpul asistenţei medicale şi îngrijirii bolnavului de către cadrele medicale sau în contact cu membrii familiei sau cu alţi pacienţi;
b) indirect, prin intermediul suprafeţelor/obiectelor contaminate care implică transferul unui microorganism printr-o contaminare intermediară (de exemplu, contaminarea obiectelor, echipamentului, mâncării), când:
– igiena mâinii personalului ce asigură actul medical/îngrijire este inadecvată;
– echipamentul nu este curăţat, dezinfectat sau sterilizat corespunzător între pacienţi;
– patogenii sunt transferaţi prin instrumentar.
Fiecare om este unic în felul său. Metoda pe care o foloseşte de ani de zile fără probleme o prietenă, poate nu este soluţia cea mai bună pentru tine. Părerile despre altă metodă sunt împărţite pe forumuri. Cum să alegi? Din 10 femei sănătoase care au contacte sexuale neprotejate timp de un an, opt vor rămâne însărcinate. Doreşti să planifici momentul venirii pe lume al copilului tău? Doreşti să te protejezi împotriva unei sarcini nedorite? Soluţia este să soliciţi o consultaţie de planificare familială. La cabinetele de planificare familială serviciile sunt acordate de personal specializat, experimentat. Serviciile sunt confidenţiale şi gratuite. Medicii de planificare familială îţi vor face recomandări adaptate nevoilor tale.
Ideal este ca fiecare adolescent care doreşte să-şi înceapă viaţa sexuală să meargă întâi la un cabinet de planificare familială. Aici va fi ajutat să aleagă metoda de contracepţie potrivită, va fi informat asupra pericolelor BTS-urilor şi cum se poate proteja prin metodele de contracepţie, va putea primi sfaturi utile cu privire la sănătatea reproducerii.
Dacă ai trecut demult de vârsta adolescenţei şi ai deja o familie, la un cabinet de planificare familiala vei putea primi sfaturi cu privire la programarea şi spaţierea sarcinilor sau la investigaţii – în cazul sterilităţii unuia dintre parteneri. Sau, dacă există disfuncţii sexuale în cuplu, tot aici se pot identifica şi trata. De asemenea, dacă bănuieşti că eşti însărcinată, poţi merge la un cabinet de planning şi vei afla dacă suspiciunile tale se adeveresc.
La cabinetul de planificare familiala vei avea o discutie cu medicul de planificare familială despre istoricul sanatatii familiei tale, despre modul tau de viata, ti se vor da anumite analize si investigatii medicale de facut (sumar de urina, test de sarcina, analize pentru BTS etc.).
Este posibil sa faci si un control ginecologic si un test Babes-Papanicolau. Apoi, medicul iti va putea sugera sa folosesti o anumita metoda de contraceptie.
La cabinetul de planificare familială vei avea o discuţie cu medicul de planificare familială despre istoricul sănătaţii familiei tale, despre modul tău de viaţa, ţi se vor da anumite analize şi investigaţii medicale de făcut (sumar de urină, test de sarcină, analize pentru BTS etc).
Este posibil să faci şi un control ginecologic şi un test Babeş-Papanicolau. Apoi, medicul îţi va putea sugera să foloseşti o anumită metodă de contracepţie.
Cabinetele de planificare familială fac parte din sistemul public de sănătate. Așadar, orice persoană, indiferent de vârstă, poate beneficia în mod gratuit de consiliere pentru alegerea unei metode contraceptive cât mai potrivite, adaptate stilului de viață şi condiţiei sănătăţii sale. Pentru accesul la consultaţii gratuite la un cabinet de planificare familială nu este nevoie de trimitere de la medicul de familie.
Cea mai importantă parte a consultaţiei este discuţia cu medicul de planificare familială. În majoritatea cabinetelor, medicii de planificare familială sunt femei. În cadrul discuţiei, medicul te va ajuta să înţelegi mai bine acele aspecte ale stilului tău de viaţa care au importanţă pentru metoda contraceptivă pe vei dori să o foloseşti. Veţi discuta despre cât de importantă este protecţia împotriva unei sarcini în acest moment al existenţei tale, unele aspecte legate de viaţa ta sexuală, frecvenţa contactelor sexuale, numărul partenerilor sexuali, dacă ai mai folosit metode contraceptive şi cât ai fost de mulţumită de ele, posibile obiceiuri, precum fumatul, dacă îţi doreşti o anumită metodă etc.
Veţi discuta şi despre eventuale boli pe care le-ai avut şi factori de risc pentru îmbolnăviri în aşa fel încât să eviţi folosirea unor contraceptive care nu sunt potrivite stării tale de sănătate.
Veţi discuta despre factorii economici care ar putea să îţi influenţeze alegerea, cum te vei putea reaproviziona în cazul în care metoda aleasă va presupune acest lucru, despre măsura în care ai nevoie ca cei din jurul tău să nu îşi dea seama că foloseşti un contraceptiv.
Medicul îţi va prezenta toate metodele care sunt disponibile în momentul de faţă, explicându-ţi cum acţionează, ce avantaje şi dezavantaje au şi cum se utilizează fiecare. Pe tot parcursul prezentării poţi pune întrebări pentru a înţelege mai bine informaţiile pe care le primeşti. Împreună cu medicul vei alege o metodă pe care consideri că o vei putea folosi cât mai corect şi în care ai încredere că te va ajuta să pui în practică planurile pe care le ai pentru copiii pe care ţi-i doreşti. După ce aţi ales o metodă, medicul îţi va explica în detaliu cum trebuie să o foloseşti pentru ca ea să fie eficientă.
Începerea folosirii unora dintre metode contraceptive poate fi făcută şi fără o consultaţie medicală generală. Multe metode pot fi folosite fără un examen ginecologic prealabil sau efectuarea unor teste de laborator. Dacă la prima vizită la cabinet nu te consideri pregătită pentru un examen medical, veţi stabili împreună cu medicul când vei putea reveni pentru a-l face.
Ca sa putem rezuma, în doar câteva cuvinte, răspunsul la întrebare ar fi: o viaţă (sexuală) împlinită și fără griji. Cine nu și-ar dori așa ceva? Planificarea familială se referă la consilierea persoanelor sau a cuplurilor și ajutarea acestora în a-şi alege metoda cea mai potrivită de contracepţie, a-şi îngriji sănătatea sexuală şi a-şi planifica, la un moment dat în viaţă, sarcinile. De asemenea, planificarea familială consiliază cuplurile şi asupra pericolelor reprezentate de bolile cu transmitere sexuală (BTS). Scopul planningului familial este acela de a îmbunătăţi calitatea vieţii, în general.
Ca sa putem rezuma, în doar cateva cuvinte, răspunsul la întrebare ar fi: o viata (sexuală) împlinită și fără griji. Cine nu și-ar dori așa ceva? Dacă te interesează subiectul, te invit să citești articolul acesta! Planificarea familială se referă la consilierea persoanelor sau a cuplurilor și ajutarea acestora în a-şi alege metoda cea mai potrivita de contracepţie, a-şi îngriji sănătatea sexuală şi a-şi planifica, la un moment dat în viaţă, sarcinile. De asemenea, planificarea familială consiliază cuplurile şi asupra pericolelor reprezentate de bolile cu transmitere sexuala (BTS). Scopul planningului familial este acela de a îmbunătăţi calitatea vieţii, în general.
La medic (de familie, primar, specialist din policlinică sau spital) angajatul prezintă adeverinţa pentru eliberarea de concedii medicale completată de către angajator, care atestă calitatea de asigurat şi detaliază situatia concediilor medicale pe o perioadă de 12 luni anterioare lunii în care este necesară eliberarea certificatului de concediu medical. Ulterior, medicul îi va elibera un certificat de concediu medical pe care va completa datele asiguratului, codul de indemnizaţie şi Casa de Asigurări.
Certificatul se eliberează pe baza adeverinţei pentru eliberarea de concedii medicale, care dovedeşte plata asigurărilor de sănătate, cu excepţia urgenţelor medico-chirurgicale sau a bolilor infectocontagioase din grupa A, pentru care nu este necesar stagiul.
Asigurații beneficiază de concedii și indemnizații, în baza certificatului medical eliberat de medicul curant, conform reglementărilor în vigoare, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– îndeplinesc stagiul minim de asigurare;
– prezintă adeverința de la plătitorul de indemnizații din care să reiasă numărul de zile de concediu de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele 12/24 de luni, cu excepția urgențelor medico-chirurgicale sau a bolilor infectocontagioase din grupa A.
Perioadele de incapacitate temporara de munca, cele pentru concediul de maternitate, de risc maternal si concediul pentru ingrijirea copilului bolnav nu afecteaza dreptul de concediu de odihna, nu diminueaza numarul de zile de concediu de odihna la care are dreptul fiecare angajat intr-un an.
Certificatul de concediu medical poate fi eliberate de către orice medic cu autorizatie de liberă practică valabilă şi care a încheiat o convenţie în acest sens cu una din casele de asigurări de sănătate şi care are în îngrijire bolnavul. Este obligatorie completarea numărului convenţiei pe certificatul de concediu medical.
Eliberarea certificatelor de concediu medical se va face pe baza adeverinţei de la angajator/CAS/AJOFM cu excepţia urgenţelor medico-chirurgicale sau a bolilor infectocontagioase din grupa A. În adeverinţă se menţionează dacă persoana care solicită certificatul de concediu medical este asigurată în sistemul public de asigurări sociale de sănătate şi numărul de zile de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele 12 luni.
In cazul in care angajatorul isi suspenda/inceteaza activitatea plata concediului medical va fi preluata de catre Casa teritoriala de sanatate. Acestea sunt toate informatiile cu privire la concediul medical de care ar putea avea nevoie angajatorul, respectiv angajatul.
Angajatorul plăteste indemnizatia aferentă zilelor lucratoare din primele 5 zile calendaristice de concediu medical, după care este suportată din Fondul National Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS).
Sunt suportate integral din FNUASS:
– indemnizatia de maternitate;
– indemnizatia pentru ingrijirea copilului bolnav;
– indemnizatia de risc maternal;
– indemnizatia pentru reducerea timpului de muncă;
– indemnizatia pentru carantină.
Potrivit OUG nr. 158/2015 pot fi acordate urmatoarele tipuri de concedii medicale:
– concedii medicale si indemnizatii pentru incapacitate temporara de munca, cauzata de boli obisnuite sau de accidente in afara muncii;
– concedii medicale si indemnizatii pentru prevenirea imbolnavirilor si recuperarea capacitatii de munca, exclusiv pentru situatiile rezultate ca urmare a unor accidente de munca sau boli profesionale;
– concedii medicale si indemnizatii pentru maternitate;
– concedii medicale si indemnizatii pentru ingrijirea copilului bolnav;
– concedii medicale si indemnizatii de risc maternal.
Concediul medical se poate prelungi la recomandarea medicilor primari ori a medicilor specialisti din ambulatoriu de specialitate sau spital în etape succesive de maximum 31 de zile până la totalul de 90 de zile calendaristice in decursul unui an, socotit de la prima zi de îmbolnavire.
Pentru prelungirea concediului medical sunt necesare urmatoarele acte:
– Adeverinta de salariat cu specificarea numarului de zile de concediu medical pe ultimele 12 luni;
– Copie xerox dupa concediu medical initial;
– Bilet de trimitere de la medicul de familie.
Pentru prelungirea concediului medical, salariatul trebuie sa se prezinte la medicul curant cu cel putin 24 de ore inainte de expirarea acestuia.
Numărul maxim de zile de concediu medical este de cel mult 183 într-un interval de un an, începand cu prima zi de la îmbolnavire. Durata maximă de acordare a concediului si a indemnizatiei pentru incapacitate temporară de muncă în cazul unor boli speciale poate ajunge până la 1 an si 6 luni, în conditiile legii.
Artrita reumatoidă nu va scade şansele de a rămâne însărcinată sau de a avea un copil sănătos. Dacă urmaţi tratament cu Metotrexat sau alte medicamente modificatoare de boală trebuie să utilizaţi măsuri contraceptive, indiferent dacă sunteţi femeie sau bărbat, întrucât aceste medicamente pot determina defecte genetice. Dacă plănuiţi să aveţi o sarcină va trebui să discutaţi cu reumatologul care va putea să modifice planul de tratament astfel încât să nu includă medicamente care pot afecta bebeluşul. Dacă aţi rămas însărcinată şi sunteti sub tratament cu medicamente modificatoare de boală anuntaţi imediat reumatologul d-voastră. Unele medicamente pentru artrită reumatoidă sunt interzise pe durata alăptării. Deseori în timpul sarcinii simptomele artritei reumatoide se ameliorează.
Majoritatea celor care suferă de artroză nu vor avea nevoie de operație de protezare. De obicei aceasta este necesară doar dacă tratamentele încercate nu au nici un efect asupra simptomelor, iar simptomele sunt severe și împiedică desfășurarea activităților de zi cu zi. Dacă doctorul nu menționează operația nu trebuie să presupui că nu ar fi necesară, mai bine întreabă direct dacă vrei să afli. În unele cazuri, chiar dacă doctorii recomandă operația de protezare, din diferite motive pacienții nu o iau în considerare sau chiar o refuză categoric. Este important ca pacienții să discute cu doctorii lor pentru a înțelege mai bine de ce este necesară operația și când ar trebui făcută (uneori, până când pacientul decide să se opereze, poate fi prea târziu).
Odată ce aţi fost diagnosticat cu artrită reumatoidă va trebui să aveti o lungă colaborare cu medicul reumatolog. Împreună cu reumatologul veti stabili un plan de tratament (medicamentos si nemedicamentos) şi va trebui să vă prezentaţi regulat la control pentru urmărirea rezultatelor tratamentului si a eventualelor reactii adverse la tratament. Scopul ideal al tratamentului ar fi obtinerea remisiunii bolii, a bolii inactive. De multe ori acest lucru nu este posibil, astfel încât devine rezonabil să urmărim obtinerea unui nivel de activitate scăzută a bolii.
Cu cât greutatea corporală este mai mare cu atât riscul de artroză crește. Articulațiile cum sunt șoldurile și genunchii sunt obligate să suporte o greutate mai mare în cazul persoanelor obeze, deci sunt mai solicitate decât ar trebui. În plus, țesutul gras produce proteine care pot provoca inflamații articulare sau în jurul articulațiilor. Legătura cu greuatea corporală este cunoscută mai ales pentru artroză de genunchi. S-a demonstrat că o scădere în greutate cu 5 kilograme reduce cu 50% riscul de a dezvoltă artroză simptomatică de genunchi.
În general artroza este o boală a persoanelor vârstnice. Pe măsură ce înaintăm în vârstă posibilitatea de a suferi de artroză este din ce în ce mai mare. La vârste de peste 60 de ani 10% din bărbați și 13% din femei suferă de artroză de genunchi. Totuși, în unele cazuri artroza poate să apară și la vârste tinere, de exempu în cazul unor anomalii congenitale articulare sau după traumatisme articulare.
O dietă sănatoasă, evitarea fumatului, odihnă suficientă, menţinerea greutăţii corporale cât mai aproape de cea ideală sunt importante pentru pacienţii cu artrita reumatoidă. Exerciţiile uşoare pentru menţinerea mobilităţii încheieturilor şi pentru menţinerea în formă a musculaturii din jurul aticulaţiilor afectate de boală trebuie efectuate regulat. În cazul în care articulaţiile devin foarte sever afectate de boala există posibilitatea înlocuirii lor chirurgicale (protezare).
Este important să rămâi cât de activ se poate. Chiar dacă durerea sau înțepeneala articulară îți pot face viața dificilă trebuie să găsești modalități prin care să îți menții independența. Lipsa de activitate fizică face rău pentru articulații: duce la slăbirea mușchilor din jurul articulațiilor, care la rândul ei accentuează durerea și înțepeneala articulară. Să menții articulațiile în mișcare este vital pentru sănătate, atâta timp cât nu le suprasoliciți. Exercițiile care mențin/ întăresc forța mușchilor din jurul genunchilor/șoldurilor pot să joace un rol în prevenirea progresiei bolii.
Deși nu există vreun tratament vindecător pentru artroză se pot lua multe măsuri care să ușureze suferința pacientului. Medicul și pacientul vor stabili împreună un plan de tratament și vor colabora pentru realizarea acestuia. Cele mai importante măsuri de aplicat depind de pacient: scădere în greutate dacă este obez/supraponderal, efectuarea exercițiilor fizice, adoptarea unui stil de viață sănătos, participarea la programele de fizioterapie. Adesea este necesar tratament medicamentos pentru ameliorarea durerii sau reducerea eventualei inflamații associate. Medicul va stabili tratamentul medicamentos ținând seama de celelalte boli pe care le are pacientul și de toate tratamentele pe care acesta le urmează. În cazul în care simptomele sunt severe şi nu răspund la niciun tratament sau articulația este compromisă, se recurge la tratament chirurgical.
Medicul dumneavoastră va lua în considerare istoricul medical și simptomele actuale, apoi va examina articulațiile și va verifica sensibilitatea, dacă există tumefacţii sau căldură locală, gradul de mobilitate, prezența sunetelor (crepitaţii) la mobilizare, instabilitatea articulară sau prezența fenomenelor de „blocaj” articular. Confirmarea artrozei se face printr-o radiografie articulară, însă nu întotdeauna această este necesară. De multe ori diagnosticul este clar încă de la momentul examinării, iar radiografia se face mai degrabă pentru a evalua cât de avansată este artroza. Nu există analize de laborator care să pună diagnosticul de artroză. Ecografia articulară esta o investigație la îndemână, neiradianta, ușor de efectuat și care poate evidenția unele semne de artroză și mai ales poate detecta prezența lichidului inflamator în articulații sau prezența chistelor în vecinătatea articulațiilor. Nu este necesară examinarea RMN pentru diagnosticul artrozelor.
La început artroză determină durere articulară după suprasolicitarea articulațiilor: efort fizic prelungit, mers îndelungat sau pe teren accidentat, statul prelungit în picioare. În plus, unii pacienți au „înțepeneală” articulară dimineața la trezire sau după statul într-o anumită poziție pentru mai mult timp și care de regulă durează mai puțin de 20 minute.Cu timpul durerea apare la solicitări din ce în ce mai reduse, încheieturile se mișcă din ce în ce mai greu, iar în cazul artozei la membrele inferioare apare dificultatea la mers care se accentuează progresiv. Nu toți pacienții cu artroză au durere, însă nu se știe de ce percepția durerii depinde nu numai de felul în care creierul procesează mesajele dureroase, dar și de sexul pacientului, factori culturali și fiziologici. Pe lângă durere și întepenală pacienții pot auzi sunete (crepitaţii) sau pot simți senzația de „frecare os pe os”. Articulația artrozică poate fi sensibilă sau umflată. Artroza nu determină simptome generale ca febra, scăderea în greutate, astenia.
Reumatologul va examina clinic articulatiile dumneavoastră, va indica analize de laborator care evidentiază inflamatia precum si analize mai specifice pentru artrita reumatoidă, va efectua o ecografie articulară si va indica un examen radiograpic al articulatiilor (obligatoriu mainile si picioarele dar si alte articulatii simptomatice).
Artroza este o boală care se accentuează pe măsură ce îmbătrânim, iar până la ora actuală nu există un tratament care să o vindece. În unele cazuri avansarea artrozei este lentă, în ani sau zeci de ani, în timp ce în alte cazuri avansarea este rapidă, pacientul putând ajunge în câțiva ani la protezare articulară. Există și situația în care simptomele artrozice rămân neschimbate foarte multă vreme. Din păcate nu există criterii pe baza cărora medicul poate prezice cum va evolua artroza dumneavoastră.
Artrita reumatoidă afectează aproximativ 1-2% din populație, de trei ori mai frecvent femeile decât bărbații, mai ales la vârste cuprinse între 20 și 50 ani. Boala poate să apară însă și la vârste mai tinere (chiar și la copii) sau mai avansate. Fumătorii au un risc crescut de a face artrită reumatoidă.
Antialgicele și antiinflamatoarele nesteroidiene (AINS) ajută la reducerea durerii, chiar dacă lipsește inflamația asociată artrozei (efect analgesic al AINS). AINS topice sunt creme/unguente/geluri care se aplică pe pielea de deasupra articulațiilor dureroase și au ca efect ameliorarea durerii, mai ales în cazul artrozei la nivelul mâinilor și a genunchilor. Se aplică în cantitatea indicată pe prospect, printr-un masaj blând al regiunii respective. Cremele/plasturii care conțin capsaicina (un extract din ardeiul iute) pot ajută la ușurarea durerii articulare. La început pot provoca senzația de arsura, dar după câteva utilizări arsura poate să dispară și să fie evident doar efectul benefic. Nu oricine tolerează însă aplicarea de capsaicina. Paracetamolul este un antialgic bun pentru durerile din artroze. O tabletă de 500 mg de 2-3 ori pe zi ar trebui să reducă durerea fără să determine reacții adverse. Dacă durerea nu scade după câteva zile de tratament cu Paracetamol, atunci poate fi necesar un tratament cu AINS. Medicamentele AINS se prescriu de către medic pentru că pe lângă efectul bun, antialgic, pot avea și efecte adverse, rele: pot crește tensiunea arterială, pot produce dureri de stomac (chiar ulcere și sangerari), pot afecta funcția ficatului și a rinichiului etc. Opioidele sunt medicamente pentru durere, inițial extrase din sucul de mac, ulterior produse prin sinteză. Există opiode ușoare, cum ar fi codeina și opiode puternice cum este morfina. În general pot fi luate doar cu prescripție medicală. Nu se recomandă utilizerea lor îndelungată, din cauza că pot produce dependență. Injecțiile cu corticosteroizi pot ameliora temporar durerea moderată/severă, mai ales în cazul în care există semne de inflamație în articulația respectivă.
Activitatea fizică poate fi de tip general, cea care îți crește frecvența bătăilor inimii ( exercițiu aerob) cum ai fi plimbatul, înotul și ciclismul sau poate fi de tip particular cum ar fi exercițiile de tonifiere a mușchilor din jurul genunchilor. Ambele tipuri de exerciții sunt benefice și ajută nu numai la durerile articulare dar și la starea generală de bine a organismului. Probabil cea mai ușoară activitate și care poate fi făcută zilnic este plimbatul. Activitățile casnice zilnice, grădinăritul, urcatul scărilor sun și ele forme de exercițiu. Exerciții de tonifiere musculară sau de mobilizare articulară pot fi făcute chiar și în timp ce stai pe fotoliu /în pat şi te uiți la televizor. Nu trebuie să mergi la sala pentru a face exerciții, le poți face cu ușurință și acasă. Poate fi stimulativ și încurajator dacă faci exerciții împreună cu alte persoane cu probleme asemănătoare. Hidroterapia în bazin cu apă la temperatură apropiată de cea a corpului, duce la relaxare musculară, ușurează durerile și permite efectuarea mai ușoară a exercițiilor.
Artroza este o boală în care se deteriorează cartilajul articular. În mod normal cartilajul articular, care acoperă capetele osoase dintr-o articulație, are rolul de a absorbi șocurile la care este supusă articulația și de a permite mișcări aproape fără frecare. În cursul vieții cartilajul suferă modificări permanente de uzură și de reparare. Atunci când balanță între uzură și reparare se dezechilibrează în favoarea uzurii, suprafața alunecoasă a cartilajului devine dură, se subțiază, se fisurează, iar pe alocuri lasă chiar zone de os dezgolit și astfel apare artroza. Aceasta duce la durere articulară și limitarea mișcărilor în articulația respectivă.
Artrita reumatoidă este o boală autoimună, inflamatorie, care afectează articulațiile. Cauzele bolii nu sunt cunoscute.În unele cazuri există predispoziție genetică. Inflamația din artrita reumatoidă duce la durerea și umflarea articulațiilor, în mod particular a articulațiilor mici ale mâinilor, cu dificultate consecutivă la mobilizarea lor. Boala poate afecta și alte organe, cum ar fi ochii, plămânul, inima, pielea.
Dacă boala nu este diagnosticată cât mai devreme sau tratamentul nu este început cât mai aproape de debutul bolii pot să apară probleme serioase articulare: deformări, imposibilitatea de a mişca încheieturile, imobilizare la pat. Deasemenea, pot fi afectate organele interne: ochii, plămânul, inima sau pielea.
Dacă aveți dureri și tumefacţii articulare și nu puteți mișca încheieturile, iar simptomele persistă câteva săptămâni sau se innrăutăţesc trebuie să consultați cât mai repede un reumatolog. Cu cât diagnosticul se pune mai repede cu atât șansele de a avea un rezultat bun la tratament sunt mai mari.
Medicamentele modificatoare de boală reprezintă prima linie de tratament în artrita reumatoidă. Acestea includ: metotrexatul (considerat “standardul de aur”), leflunomidul, sulfasalazina, hidroxiclorochina, azatioprina, printre altele. Dacă aceste medicamente nu controlează bine boala, se poate recurge la noile terapii biologice (infliximab, adalimumab, etanercept, golimumab, certolizumab, tocilizumab, rituximab, baricitinib, tofacitinib etc). Antialgicele, antiinflamatoarele nesteroidiene sau glucocorticoizii pot reduce durerea dar nu influenteaza evolutia bolii.
Factorii favorizanți ai artrozei sunt: vârsta, sexul feminin, antecedentele familiale de artroză, obezitatea, anumite ocupații și unele sporturi care determina stres articular repetitiv, unele anomalii congenitale sau de dezvoltare, traumatismele sau unele intervenții chirurgicale (de exemplu meniscectomia).
Sunt afectate mai ales articulţiile mâinilor, pumnii, picioarele, umerii, coatele și gleznele. Aceste încheieturi sunt dureroase mai ales dimineață la trezire sau după perioade de nemișcare, se umflă, pot fi calde și greu de mobilizat. Pacienții nu pot strânge pumnii dimineață la trezire și durează cel puțin 30 minute până se dezţepenesc. Alte simptome generale pot fi astenia,starea generală proastă, febra.
Artroza afectează cel mai frecvent mâinile, șoldurile, genunchii, coloana cervicală și lombară. La nivelul mâinilor cel mai frecvent sunt interesate articulațiile degetelor dinspre unghie și cele mijlocii ale degetelor, precum și articulația dintre degetul mare și mâna. Spre deosebire de artrita reumatoidă care afectează de regulă articulațiile simetric, în artroză articulațiile pot fi afectate asimetric, de exemplu doar genunchiul stâng și nu și cel drept.
În unele cazuri artroza se poate moșteni. După unele studii făcute pe gemeni sau pe familii, artroza s-ar moșteni în 50-65% din cazuri. Artroza mâinilor și coxartroză se moștenesc mai frecvent decât gonartroză.
Femeile au o probabilitate mai mare de a dezvolta artroză decât bărbații, însă nu se știe cu precizie de ce (posibil să aibă un rol hormonii estrogeni, care diminuă după menopauză). Deasemenea, femeile fac forme de artroză mai severe decât bărbații.
Examinează vizual corectitudinea structurii anatomice a sistemului osos (acest lucru este deosebit de important în examinarea nou-născutului).
Determină gama mişcării a problemei articulaţiilor. Prescrie efectuarea fluoroscopiei pentru confirmarea diagnosticului, în cazurile dificile pot fi atribuite tomografie computerizată sau imagistica prin rezonanţă magnetică.
Negatoscop, canapea, cântar medicinal (pentru nou-născuţi), cântar medicinal, stadiometru, raportor.
Ortopedul tratează boli şi defecte ale sistemului musculo-scheletice. Gama de boli care tratează medicul ortoped include patologii congenitale, defecte ale sistemului osos, complicaţii în urma bolilor infecţioase, traume cornice şi primare, precum şi consecinţele după trauma şi boli ale sistemului osos. În plus, ortopedul tratează boli profesionale asociate cu tulburări ale sistemului musculo-scheletic.
Cel mai adesea rupturile de ligamente apar în urma unor traumatisme (pe terenurile de sport, accidente rutiere, căderi).
În cazul rupturii de ligamente la nivelul articulaţiei genunchiului, pacientul are ca simptomatologie:
În prima saptămână domină durerea, tumefacţia (umflarea articulaţiei), instabilitatea articulaţiei;
În evoluţie, durerea şi tumefacţia dispar persistând o instabilitate variabilă ca amploare.
În cazul în care nu se intervine chirurgical asupra ligamentului, aceasta instabilitate persistă, afectând în timp şi celelalte elemente anatomice ale genunchiului (meniscuri, cartilaje), putând duce în final la artroză.
Lista organelor ce tratează medicul ortoped:
– Articulaţii şi oasele;
– Ligamentele şi tendoanele;
– Muşchii;
– Terminaţii nervoase.
Osteocondroza – boli cronice severe ale diferitelor segmente ale coloanei vertebrale; Boli congenitale (torticolis şi displazia de şold); Picior strâmb, curbura picioarelor, picioare plate; Atrtrita reumatoida – boală cronică care afecteaza sistemul osos şi provoacă deformarea severă a articulaţiilor până la dizabilitate; Fracturi şi luxaţii ale articulaţiilor; Artrita şi bursita – boli inflamatorii ale articulaţiilor.
Ce tratează medicul ortoped-traumatolog depinde de specializarea sa:
– Ortopedie conservativă (ambulatorie) – prevenirea bolilor osoase, tratamentul non-chirurgicală ale bolilor cronice ale articulaţiilor şi oaselor.
– Ortopedie chirurgicală (picioarelor, coloanei vertebrale, încheietura mâinilor) – un tratament radical al bolilor oaselor, ligamentelor şi articulaţiilor.
– Endoproteze (articulaţiilor, oaselor) – proteză chirurgicală dacă nu se poate salva articulaţiile şi oasele prin alte metode de tratament.
– Traumatologie şi ortopedie (inclusiv ortopedie sportivă) – tratamentul conservator şi chirurgical a traumelor osoase, inclusiv traume specifice ale sportivilor.
– Ortopedie pediatrică şi a adolescentului – prevenire şi tratamentul defectelor osoase la copii până la un an, copii şi adolescenţi.
Hăinuţele de lână nu se pun direct pe piele, pentru că sunt aspre şi iritante, dar pot fi folosite peste hăinuţe de bumbac.
Distanţele pot fi oricăt de mari, dar trebuie facute pauze pentru a hrani copilul şi a-l aerisi. Atăta timp căt i se respectă microclimatul, sunt în regulă plimbarile cu maşina, mai ales că un nou-născut doarme foarte mult.
Greu de spus! Pe mamă o simte de la naştere, de aceea îi şi place să stea în braţe. Cu bătăile inimii şi cu glasul ei este obţinut încă din viaţa intrauterină. Bebeluşul îşi recunoaşte mama şi după mirosul laptelui. El recunoaşte şi prezenţa lui tati, mai ales dacă l-a mângâiat şi i-a vorbit din perioada intrauterină.
Acest reflex se numeşte reflex de agăţare. Sunt reflexe arhaice şi dispar după aproximativ 6 săptămâni, când creierul începe să se maturizeze.
La doi ani. Unii dentişti spun că ar fi bine să nu mai mănânce noaptea în momentul în care îi apar dinţii, pentru ca stă cu laptele în gură, dar aici nu contează dacă este alimentat natural sau artificial.
La naştere, cordonul ombilical se taie la o distanţa de 10 cm de la placentă. Partea care rămâne se înfundă ca buric, iar cealaltă se mumifiază şi se detaşează. Aceasta trebuie să cadă în aproximativ 7 zile de la naştere.
După o săptămână poate ieşi la plimbare, însă dacă este frig afară, mămica mai poate să aştepte până implineşte două, trei săptămâni. Există acea superstiţie în legatură cu molifta care se face şi care presupune ca bebeluşul să nu iasă afară în primele şase săptămâni, dar o plimbare în aer liber nu-i face rău.
Cam la o lună, o lună şi jumătate, doua luni. Zâmbetul este conştient şi voluntar, că nu îl forţează nimeni.
Cam la o lună, o lună şi jumătate, două luni. Zâmbetul este conştient şi voluntar, că nu îl forţează nimeni.
Există mai multe variante de a ţine nou-născutul la alăptare. Una dintre cele mai cunoscute şi eficiente este pozitia “leagănului”, indicată şi în prima lună de viaţă a bebeluşului. Capul copilului se ţine pe braţ, năsucul trebuie să fie aproape de sân, iar cu palma îi este susţinut spatele. Important este ca mama să aiba o poziţie confortabilă, iar bebeluşul să fie ţinut într-o poziţie cât mai naturală.
Se poate apela oricând la o bonă cu condiţia este ca ea să fie bine cunoscuta de părinţi (şi preferabil cu o formare educaţională corespunzătoare), să fie o persoană în care să aibă incredere şi, desigur, este bine că ea să fie prezentă un timp când şi părinţii sunt cu copilul pentru a se produce transferul de încredere şi către copil.
Da, dacă nu ninge viscolit şi nu plouă. Ieşit afară înseamnă în parcuri, nu la cumpărături.
Nu! El este valabil doar 15 minute înainte să îl oferi copilului. De obicei, îl faci şi îi dai lapte la biberon.
Dacă legănaţi sau aruncaţi în sus bebeluşul, creierul acestuia se mişcă înainte şi inapoi în cutia craniană, iar copilaşul poate dezvolta “sindromul copilului zgâlţâit”, un traumatism cerebral.
Dacă nu sunt probleme de sănătate care necesită tratament, şi de la naştere. În mod normal, trebuie asteptat să împlinească măcar 5-6 luni. Medical însă nu există o contraindicaţie pentru călătoria cu avionul, dacă bebeluşul este sănătos.
Din perioada de sugar, şi de la o lună, şi de la două, dar sunt diferenţe inclusiv legate de sezon. Vara, de exemplu, introduci apă mai devreme pentru că este caldură mai mare şi transpiră mai uşor, dar iarna sunt necesităţi mai reduse. Şi de la o lună îl poţi “încerca”, dându-i o linguriţa-două de apa între mese sau după baie, cum se dădea şi pe timpuri.
Pentru că, de exemplu, camera cu aer a stomacului poate fi plină şi se face compresie pe nervul frenic. Sughiţul este, practic, o contracţie a diafragmului. De obicei, bebeluşul sughite şi după ce râgăie – se decoprimă stomacul brusc.
Studiile care au ajuns la această concluzie s-au bazat pe faptul ca viitoarele mame pot prezenta o stare de anxietate şi nervozitate, iar muzica clasică le poate ajuta să se relaxeze. Însă, dacă gravida nu agreează acest gen muzical, sunt puţine şanse să îi producă o stare de relaxare. Cu alte cuvinte, cred că importantă este identificarea acelor activităţi care ajută la eliminarea starii de nervozitate şi a grijilor.
Sunt multe cazuri şi motive ale pielii uscate la bebeluş. Acesta trebuie văzut de doctorul dermatolog, dar, în prealabil, se preferă ca băiţa să fie făcută cu uleri de baie sau cu săpun gras.
Pentru că a stat în lichidul amniotic şi mai sunt mici traumatisme de la naştere, în funcţie de cum a fost poziţionat. Un motiv mai este şi eritroza nou-născutului, care cauzează înroşirea pielii. Fontanela anterioară mare este deschisă, ca şi cea posterioară, craniul este maleabil, dar nu e nimic de speriat.
Dacă este icter patologic, el nu părăseşte maternitatea, se tratează cu albumină, se utilizează fototerapia, dar aceste lucruri nu pot fi făcute la domiciliu. Există şi icter fiziologic, ceea ce se întâmplă mai ales în cazul prematurilor. Este vorba despre icterul cauzat de laptele de mamă cu hormoni-un icter prelungit, dar care nu afectează în nici un fel dezvoltarea copilului, ba din contră, ia prea mult în greutate. Un astfel de nou-nascut are scaun normal, mănâncă bine şi creşte în greutate. Un copil bolnav nu mănâncă şi nu creşte. În cazul unui icter patologic, scaunele sunt albe, iar urina colorată. În schimb, la icterul prelungit prin lapte de mamă cu hormoni nu există aceste simptome, singurele fiind culoarea galbenă şi faptul ca ia prea mult în greutate. Însă mămicile nu trebuie să-şi facă griji, acest icter va trece de la sine. Mai există un tip de icter prelungit, care apare în cazul copiilor care nu sunt hrăniţi în primele zile de viaţă cu lapte matern. Acel colostru este laxativ şi îi ajută pe ei să elimine meconiul, rezultatul primei digestii a nou născutului.
Nu trebuie forţat, ci decalotat uşurel, cât să-i curăţăm secreţiile care se mai adună. Nu trebuie rupt nimic din prima, ci insistat şi decalotat cu blândeţe.
Din prima zi! Gimnastica îl ajută pe bebeluş să exploreze mişcări noi, senzaţii şi simţuri tactile şi îl ajută şi la dezvoltarea psihomotorie accelerată.
Se recomandă culcarea bebeluşului din primele zile de viaţă în pătuţul lui şi în camera lui. Pentru un timp, în primele două-trei luni, unul dintre părinţi, pe rând, să doarmă alături de patul celui mic. Recomand acest lucru pentru că acum se formează cele mai importante legături emoţionale şi tatăl trebuie să fie, alături de mamă, unul dintre reperele afective şi de securitate ale copilului. Însă, asta nu înseamnă că, uneori, de exemplu, când este bolnav sau are colici, nu poate dormi alături de părinţi pentru a se simţi în siguranţă.
În general, nu doarme într-un ritm continuu în primele săptămâni de viaţă, ci abia mai târziu. După câteva luni, dacă doarme toată noaptea îl lăsăm să îşi facă somnul. Oricum, după vârsta de un an este bine să se renunţe la alăptarea de noapte pentru repaos digestiv.
Dacă respiră cu guriţa închisă şi suge bine, nu sforăie noaptea, atunci nu trebuie curăţat nasul. Dacă are un muc uscat, atunci se înmoaie un beţisor cu ser fiziologic şi se scoate din nas.
Fără căciulă vara la un nou-născut! Cum ne îmbrăcăm noi, aşa îl îmbrăcăm şi pe el! Înfofolitul copilului mic este boala naţională. Vedem plimbându-se prin parc copii ce au body, pulover şi căciuliţă, iar bunicile au tricou pe ele. Un nou-născut, mai ales în primele săptămâni de viaţă, are mâinile şi picioarele reci pentru că invaţă să-şi regleze temperatura. Un prematur trebuie îmbrăcat mai bine până ajunge la 3 Kg. Dar în mod normal, un copil se adaptează la temperatură şi dacă nu ne este nouă frig, nu-i este nici lui.
Sunt câteva lucruri foarte importante de precizat: copilul se culcă pe o saltea tare, astfel poate fi aşezat în orice poziţie. Pătuţul lui nu trebuie “capitonat” cu tot felul de haine şi prosoape pe care el să şi le tragă peste el. S-a întâmplat un caz când copilul aproape s-a sufocat – într-o clipă de neatenţie a mamei a tras de un prosop aşezat pe pătuţ şi şi-a înfăşurat capul în el. Cea mai bună poziţie este pe burtică, aşezat ca o broscuţă, pe un plan înclinat la 35 de grade – această poziţie îl ajută să elimine gazele. Chiar dacă moda este ca el să fie aşezat cu faţa în sus sau pe o parte, un bebeluş se balonează imediat şi are nevoie să elimine gazele.
Foarte important este să nu-i punem o pernă sub cap, ci mai degrabă la picioare, să aibă ceva pe care să se sprijine să nu alunece din cauza planului înclinat. El poate fi aşezat pe laterală stânga, apoi pe cea dreaptă, însă dacă este cu faţa în sus şi varsă, toată vărsătura îi vine pe faţă. Atenţie la cum înveliţi un nou-născut. Dacă nu este necesar, atunci mai bine evitaţi acest lucru. În cazul în care îl inveliţi, scoateţi-i mâinile afară ca să nu poată să tragă de pătură pe faţă.
Unghiile se taie din primele zile de viaţă, însă cu atenţie, folosind o foarfecă cu bont rontund, să nu fie ascuţită. Trebuie avut grijă să nu se taie colţurile, unghîile se taie drept, patrăţoase.
Un nou-născut care are nasul înfundat nu poate să sugă, aşa se verifică cel mai bine. Pentru eliminarea mucozităţilor, se pune ser fiziologic în nas şi el le trage în gât – ori le înghite, ori le dă afară. Nu folosim batista sugarului decât dacă este plin de mucozităţi şi nu face faţă, se sufocă. Este o modă să se folosească batista sugarului la tot pasul, dar mai rău îl irităm. În plus, un copil de 1 an, 1 an şi jumătate trebuie învătat singur să-şi sufle nasul, când pe o nară, când pe cealaltă. Altfel, va sta să-şi aştepte mama să-i cureţe nasul. Un lucru foarte important de precizat este că în cazul unui nou-născut răcit, trebuie să-i curăţăm nasul înainte de fiecare masă, ca să poată suge. Un nou-născut nu poate respira şi suge în acelaşi timp dacă are nasul înfundat.
Eu recomand, de obicei, alcoolul. Este o metodă mai veche, dar ajută şi la dezinfectarea ţesuturilor, care devin mai rezistente, iar apoi se epitelizează zona. Eu nu indic pudra pentru că poate să menţină umiditate sub crustă.
Dermita de scutec apare în general când scutecele nu sunt schimbate la timp. Se spală cu apă călduţă pielea, se usucă prin tamponare şi se aplică orice cremă cu zinc pentru eritem fesier. ÎN NICI UN CAZ creme cu cortizon. Dacă nu trece dupa trei zile, se merge la medic pentru a face diferenţa cu candidoza etc.
Durerile de sân pot fi cauzate fie de ragade, fie de angorjare. Ragadele, adică ranile mamelonare, se tratează prin poziţionarea corectă a copilului la sân, deci prin înlăturarea cauzei. Cel mai bine este sa fie prezent şi un consilier în alăptare, sunt foarte mulţi în ţară. Bebeluşul trebuie să prindă tot mamelonul, cât mai mult din el, şi să fie ţinut burtică la burtică, cu faţa către mamă. Durerile cauzate de angorjare se pot calma dacă bebeluşul este pus cât mai mult la sân, la cerere, fără program, şi lăsat cât vrea. Se pot pune şi comprese reci între alăptari, iar comprese calde, doar înainte de alăptare. Pentru ragade, există şi creme bazate pe lanolină pură de la mai mulţi producători.
Pentru crustele numite “cruste de lapte” se pot folosi produsele speciale “pentru cruste de lapte”, loţiune şi creme. Se găsesc la farmacii. Se spală cu atenţie pielea şi, cât este umed şi cald, scalpul se “piaptănă” usor în zona cu cruste, cu o perie de păr pentru pieptănat bebeluşul.
În primele luni de viaţă, bebeluşul este cel care işi face singur programul, astfel incât în perioada de nou-născut nu se poate pune problema stabilirîi unui program strict de somn; el va trebui alăptat la cerere, adică la fiecare 3-4 ore. Însă ce s-ar putea face în această perioadă, pentru a-l pregati pentru mai târziu, este să se incerce implementarea incetul cu incetul a unei rutine de seară, iar în timpul nopţîi, în perioadele de alăptare, să se evite pe cât posibil stimularea bebeluşului, oricât de drăgalaş şi cu chef de joacă ar fi.
Schimbarea scutecului bebeluşului este foarte importantă pentru a proteja pielea sensibilă a funduleţului. Scutecul trebuie să aibă mărimea potrivită, pentru că altfel, deşi schimbat la timp, va produce iritaţie şi nu-i va asigura protecţie bebeluşului.
Apariţia unui nou-născut în familie necesită un efort de adaptare la noile atribuţii şi sarcini din partea fiecarui membru, dar şi integrarea copilaşului în structura familială (acceptarea unui nou membru cu trăsături individuale, unice). Asta înseamnă că mama, tatăl şi buncii trebuie să înveţe ce se aşteaptă de la ei ca urmare a noului statut dobândit (spre exemplu, mama care până atunci a fost doar fiică şi soţie, învaţă atribuţiile rolului de mamă, soţul devenit acum tată, le învaţă pe cele ce se impun din acest nou rol).
În literatura de specialitate, există diferite descrieri ale tipurilor de plâns ale bebeluşilor în funcţie de nevoie (foame, durere, mânie etc), tonalitate, intesitate şi durată. Tânăra mămică va învăţa să identifice singură de ce plânge copilul ei odată ce se obişnuiesc şi se cunosc unul pe altul. Aceasta se întâmplă prin raţionamentul „încercare şi eroare”: mama învaţă că atunci când bebeluşul plânge, dacă face un anumit lucru el se potoleşte, însă nu trebuie să ne mire dacă ceea ce a mers anterior acum nu mai funcţionează.
Dacă prin “a linişti” ne referim la a-l face să nu mai plângă, nu este recomandat să întrerupem această modalitate de eliminare a frustărilor şi a sentimentelor negative. Asta nu înseamnă că lăsăm bebeluşul să plângă în pătuţ şi noi suntem în altă cameră. Este necesar să îi cream un cadru de siguranţă, fiind alături de el atât emoţional, cât şi fizic. Trebuie să îi înţelegem nevoia de a plânge şi să avem contact fizic cu el – îl putem, de exemplu, mângâia.
Pentru a lua bebelusul în braţe, trebuie să-i susţinem cu o palmă funduleţul, iar cu cealaltă palmă, gâtul şi spatele.
Igiena urechilor este recomandată de 1-2 ori pe săptămănă, după băiţa de seară. Ea se poate face cu beţişoarele speciale pentru igiena urechilor sau folosind colţul unei comprese din tifon. Cu o mănă se trage de lobul urechii în sus şi în afară şi cu cealaltă se face toaleta.
Este foarte important suportul familiei şi în special al tatălui, însă nu trebuie neglijat şi suportul specializat. Fiecare maternitate ar trebui să aibă şi psiholog, care poate ajuta lăuza să depăşească aceste momente dificile. De asemenea, celelalte mămici din salon pot fi de ajutor, creându-se astfel un grup de suport.
Pompa de sân este recomandat să fie folosită în următoarele situaţii:
– bebeluş prematur care nu suge încă la sân
– stimularea lactaţiei, dacă scade fluxul la un moment dat
– mama începe serviciul
– situaţii speciale
Pompa se va folosi doar după ce mai întâi bebeluşul a fost pus la sân. Ea se ataşează etanş pe sân, după care se începe pomparea, pentru circa 15 minute. Pomparea se repetă la circa 3 ore.
Înainte de muls, se recomandă masarea sânului, iar în timpul mulsului dacă este nevoie pentru a stimula ejecţia laptelui, cu degetele se apasă dinspre partea superioară a sânului înspre sfărc, pe direcţia canalelor galactofore.
Mulsul laptelui cu pompa nu trebuie să devină un obicei, pentru că în timp poate duce la scăderea secreţiei lactate.
O modalitate foarte comodă constă în folosirea unui suport sau şezlong de baie, pus în cădiţa lui şi pe care bebeluşul poate fi aşezat. În lipsa acestuia, bebeluşul poate fi susţinut pe un braţ şi ţinut din axilă, iar cu cealaltă mână să fie spălat.
Adesea, mămicile se tem că nimeni altcineva nu poate să aibă grijă de copil atât de bine ca ele şi ajung la epuizare. După ore petrecute cu bebeluşul jucându-se, plimbându-l în braţe sau alâptându-l, recomandabil este ca, atunci când acesta doarme, să se odihnească şi mama, iar de treburile casnice sa se ocupe altcineva: tatăl, o bunică, sora etc. De asemenea, implicarea tatălui în cresterea copilului nu va aduce beneficîi şi confort doar mamei, ci şi asupra dezvoltarii emoţionale şi intelectuale a copilului.
În tandem şi la cerere, la fel. Dacă se încearcă un program perfect sincronizat, este posibil ca unul dintre ei să mănânce mai mult decât trebuie.
Hidratare, vitamina C, paracetamol şi eventual produse pentru stimularea imunităţii, echinaceea etc.
Mulţi părinţi se confruntă cu aceste temeri. O simplă conştientizare a faptului că cel mic are nevoie de părinţii lui şi iubirea pe care aceştia i-o poartă sunt suficiente pentru a face primii paşi în manevrarea bebeluşului. Apoi, fiecare zi petrecută cu cel mic înseamnă o noua doză de curaj şi încredere în relaţionarea cu el. Parinţii trebuie să fie încurajaţi să aibă încredere în instinctele lor. Acestea îi vor îndruma ce şi cum să facă mai bine decăt oricine.
Bebeluşul poate fi pus la sân pentru că, atunci când trage să sugă, face presiune pe diafragmă şi sughiţul este potolit. Copilul poate primi şi o picătură-două de lămâie sau o linguriţă-două de apă pentru a i se potoli sughiţul.
Pot modifica gustul laptelui sau se pot excreta în lapte, ajungând astfel în organismul copilului, dar în cantităţi infime şi nu toate produsele, evident.
Un prim semn că bebeluşului îi este sete este starea fontanelei, popular denumită “moalele capului”. Dacă fontanela este uşor deprimată, uşor scobită, înseamnă ca bebeluşul poate fi deshidrat. Un alt mod de a testa dacă celui mic îi este sete este să îl incercaţi cu apă la guriţă. În alimentaţia naturală, bebeluşul nu necesită atăt de multe lichide. În schimb, alimentaţia artificială (cu lapte praf) este mai concentrată şi necesită lichide între mese.
Dacă nouă ne este cald, atunci şi lui îi este. Trebuie să ne învăţăm să-l îmbrăcăm şi pe el la fel ca pe noi. În casă este bine să avem 23 de grade şi maxim 25 de grade la baie.
Depresia post-natală se caracterizează prin schimbări dese ale dispoziţiei, teamă şi îngrijorare sporită privind calitaţile de mamă şi siguranţa copilului, implicare excesivă care duce la epuizare. Mămica se confruntă cu o stare de oboseală crescută, tristeţe, plânge des şi nu se poate bucura de momentele plăcute pe care noul statut i le aduce. Depresia post-natală este adesea confundată cu ceea ce în limbaj de specialitate se numeşte “baby blues”. Această stare apare în primele zile după naştere, spre deosebire de depresia post-natală, care apare în primele 4 săptămăni.
Regurgitaţia apare de obicei imediat după mâncare, la un bebeluş sănătos, fiind de obicei în cantitate mică, uneori apărând chiar după fiecare masă. Prezenţa regurgiţărilor nu influenţează starea copilului şi nici creşterea lui în greutate. Vărsătura în schimb este în cantitate mare, în jet, de obicei se repetă şi nu are legatură cu programul de masă al micuţului.
Colicile reprezintă una dintre cele mai frecvente probleme. Eu n-aş vorbi despre cum tratăm, deoarece nu există un tratament-minune al colicilor, ci mai degrabă m-aş opri asupra unor modalităţi de a ajuta şi uşura trecerea prin aceste perioade.
Poziţia cu faţa în jos, burtica bebeluşului stând pe antebraţul mamei, iar bărbia şi capul susţinute de palma mamei; În acelaşi timp, se poate face un masaj uşor pe spate; Căldura la nivelul burticii, prin aplicarea unui prosopel sau scutec călduţ; Masaj la nivelul abdomenului, în sensul acelor de ceasornic; Legănatul, în braţe sau în dispozitive speciale, sau chiar mersul cu maşina de cele mai multe ori linişteşte bebeluşul; Sunete de fundal: aspirator, feon, etc (uneori chiar functionează); muzica; O baie caldă; Mese mai frecvente, reflexul de supt având efect liniştitor; Suzeta poate avea efect liniştitor prin declanşarea reflexului de supt; Ceaiuri din plante speciale pentru colici.
Fiecare copil este o individualitate distinctă. Părinţii trebuie să exploreze aceste modalităţi de liniştire din mulţimea de posibilitaţi. Unii se liniştesc cu muzică, alţii când sunt legănaţi, alţii când li se vorbeşte, alţii când părinţii le cântă etc. Nu există reţete de liniştire a copilului când plânge.
Din toate punctele de vedere. Orice emoţie, fie ea pozitivă sau negativă, copilul o absoarbe ca un burete. Însă, cum nu putem evita să fim supărati, nervoşi sau bucuroşi, este normal să experimentăm mai multe stări de spirit, cel mic trebuie să înveţe ca ele trebuie exprimate, exteriorizate şi împărtăşite. Dacă sunteţi supăraţi, mărturisiţi-i asta, orice ar fi, (de pildă, “azi sunt supărată pentru ca am dat bani mulţi pe nişte ghete în care intră apa când plouă şi trebuie să îmi cumpăr altele”).
Mulţi părinţi nu comunică cu bebeluşii pentru că îşi închipuie că ei nu înţeleg. Este adevărat, nu înţeleg raţional. Însă ei trăiesc tot ce vi se întâmplă, iar dacă ceea ce vi se întâmplă nu are sens, nu veţi avea un copil care să se adapteze uşor la frustare, ci unul agitat, care nu va şti să vă spună ce îl supără, care va fi violent pentru că el nu va sti ce să facă cu energiile declanşate de ceea ce trăieste.
Cei care îl îngrijesc trebuie să-l înveţe cum să îşi exprime ceea ce simt într-un mod civilizat şi să se adapteze din mers problemelor cu care se confruntă. Din prima zi, trebuie să vă comportati gândindu-vă că sunteţi model pentru copil şi, cum aţi dori să se comporte el în acea situaţie, aşa trebuie să faceţi şi dvs.
Pentru a favoriza eructaţia imediat după mâncare se pot aplica mai multe tehnici: se ia bebeluşul în braţe, se ţine în poziţie verticală sprijinindu-i capul cu o mâna pe umărul mamei, iar cu cealaltă mână se mângâie sau se tapoteaza usor pe spate; se ţine bebeluşul în poziţie verticală, pe genunchi, sprijinindu-i atât trunchiul cât şi capul cu o mâna, iar cu cealaltă se mângâie pe spate de jos în sus; se pune bebeluşul pe burtică, cu capul mai sus decât trunchiul şi se mângâie pe spate de jos în sus. Aceast lucru se face timp de 20-30 minute, uneori chiar mai mult, la sugarii care mănâncă lacom şi regurgitează frecvent.
Trebuie apelat la dermatolog, pentru ca mamele numesc “iritaţii pe faţă” tot felul de leziuni. Pot fi eczeme, dermite seboreice, acnee neo-natala etc., aşa că nu putem da un sfat generalizat. Oricum, în niciun caz nu trebuie aplicaţi dermocorticoizi sau antibiotice înainte de a fi văzut de dermatolog.
Întotdeauna este bine să existe alte două persoane care să facă parte din cercul celor care îngrijesc copilul. E bine să fie persoane cu care părinţii se înţeleg bine (fie bunici, fie bona, fie mătuşa, verişoara etc.). Lucrul acesta trebuie stabilit din timp, înainte de naştere. Este foarte greu pentru părinţi să aibă grijă singuri de copii, mai ales că unul dintre ei merge, în majoritatea cazurilor, la serviciu. Încă din primele zile, copilul trebuie să interacţioneze cu 3-4 persoane (mama, tatăl şi alte două alese de părinţi) cu care să se obişnuiască şi cu care să se simtă în siguranţă. Dacă părinţii nu se înţeleg bine cu niciunul dintre bunici, nu este bine să apeleze la ei, ci să caute alte soluţii. Conflictele, fie ele doar mocnite, neexprimate, nu fac bine nimănui.
Dintotdeauna s-a recomandat alimentaţia la cerere. Important este să nu fie alăptat copilul mai des de o oră, pentru că laptele nedigerat se duce peste laptele parţial digerat şi poate provoca şi colici.
În nici un caz înfăşat! Este absolut contraindicat, riscul de luxaţie este colosal. Nu este nici o problemă dacă stă crăcănat ca o broscuţă – în această poziţie femurul poate intra în cavitatea articulară din şold (nu va rămâne crăcănat).
Ca şi regulă de bază, cred că ceea ce trebuie să evitam în general, dar mai ales în ingrijirea copiilor, sunt extremele. Mai exact, nu este recomandat să păstram o linişte deplina atunci când copilul încearcă să adoarmă şi, în acelaşi timp, nu trebuie să ne comportăm ca şi cum acesta nu ar fi în cameră. Mai mult de atât, trebuie să ţinem cont de faptul că, în perioada în care copilul încearcă să adoarmă şi imediat după, percepţia stimulilor externi este accentuată. De aceea, ar trebui să evităm zgomotele sau activitaţile care ar putea distrage atenţia copilului şi l-ar putea determina să renunţe la somn.
Este bine să comunicăm cu bebeluşul din raţiunile expuse mai sus. În ceea ce priveşte limbajul verbal, trebuie sa vorbim normal şi corect, utilizarea diminutivelor, a vorbirii pocite, a unui limbaj sărac în cuvinte nu vor face decat să ducă la o vorbire deficitară a copilului când va creşte. În ceea ce priveşte limbajul nonverbal, de exemplu, este indicat să folosim cât mai multe tonalităţi şi expresii emoţionale când ne jucăm cu cel mic.
Tatăl este o piesă importantă în relaţia cu bebeluşul. Primul lui rol este să o îngrijească pe mamă, să o ajute creându-i un mediu afectiv pozitiv în primul rând. Apoi, mama trebuie să intermedieze relaţia bebeluşului cu tatăl, vorbindu-i despre el, punându-i-l în braţe şi rugându-l să îi vorbească, să îl legene, să îl alinte. Tatăl este nedreptăţit adesea în relaţia cu copilul, el simţindu-se exclus adesea de mamă, care face asta din cauza atracţiei irezistibile către bebeluşul ei şi pentru că nevoile acestuia primează. Apoi, după câteva luni, când se linişteşte, unele mame constată că l-au îndepărtat pe tată şi nu ştiu cum să-l readucă în relaţia cu ele şi cu bebeluşul. Unele căsnicii au mult de suferit în urma acestui fapt. Deci, mămici, nu uitaţi de tătici. Voi sunteţi liantul dintre copil şi tată în primele zile de viaţă. După aceea, totul va veni de la sine la implicarea tatălui.
În ceea ce priveşte tipul de apă, ca primă alegere este apa purificată, care se poate folosi ca atare; dacă nu, se poate utiliza apa plată de masă imbuteliată, dar cu menţiunea că aceasta nu este la fel de pură şi este de preferat ca înainte de folosire să fie fiartă şi apoi racită. Există în magazine apă imbuteliată specială pentru bebeluşi, fiind precizat pe etichetă acest lucru.
Mare grijă la părul de animal, el poate fi purtător de microbi sau paraziţi. Animalele nu trebuie să stea în aceeaşi cameră cu un nou-născut. Este necesară supravegherea din partea medicului veterinar.
Rudele vin, se uită ies din camera şi socializează în altă încăpere. Nu trebuie să pupe copilul, ci să îl lase să facă şi el un pic de imunitate între 3 săptămăni şi 3 luni, cănd copilul pierde anticorpii transmişi de mamă şi îşi face anticorpi proprii. De aceea, în această perioadă nu este recomandat nici botezul, nici să fie plimbat din braţe în braţe şi să îl pupe toata lumea.
Nici o problemă. Proteinele vegetale sunt suficiente şi se găsesc în foarte multe surse. Există mulţi copii vegetarieni şi alăptaţi de mame vegetariene şi sunt foarte sănătoşi.
În principiu, mama trebuie să mănânce cât mai sănătos şi mai natural, iar mesele să fie normale cantitativ. Laptele dulce este de evitat, pentru că dă colici bebeluşului. Maximum o cană de lapte pe zi şi acela cald, brănza proaspată, telemea, caş, urdă, fără brânzeturi fermentate pentru că transmit bacterii, fără brânză topită, cremă de brânză din comerţ, caşcaval şi iaurturi cu fructe. Toate au chimicale şi nici nu ajută la slăbit.
Mama poate consuma şi trei ouă pe saptamănă, preferabil fierte, dacă vrea să şi slabească, fructe şi legume. La fructe, trebuie căutate cele fără potenţial alergizant: cele cu “păr” ca piersicile sau cu seminţe mici precum kiwi, căpşuni, fructe de pădure. În rest, mama poate consuma orice tolera şi nu o balona nici înainte de a rămâne gravidă. Alte alimente ce pot fi consumate sunt carnea de pasăre (pui sau curcan) fără piele, peşte, carne de vită, dar (atenţie!), nu semipreparate, carnea fiartă la cuptor sau grătar. Fără produse congelate sau conservate, toate alimentele trebuie să fie proaspate, inclusiv carnea. Fără adaosuri şi concentrate de supă, fără fast-food, produse de cofetărie. Este bine să nu se abţină decât de la dulciuri, prăjeli, produse de panificaţie. În rest, este bine sa mănânce puţin şi des, indiferent dacă alaptează sau nu.
Dacă alăptează şi mănâncă sănătos, va mai da şi din kilograme jos. În orice caz, dieta nu trebuie să fie un focus. Mama trebuie să îşi alăpteze copilul cât mai mult timp şi să nu mănânce cât şapte.
Aş recomanda părinţilor să nu se limiteze la un singur gen muzical, ci să varieze şi să vadă ce îi place copilului. Mai mult decât atât, părinţii trebuie să îl încurajeze să îşi exprime plăcerile. În felul acesta, susţinem dezvoltarea personalităţii.
La vârsta de nou-născut este de preferat să nu se folosească suzeta, pentru că reflexul de supt al bebeluşului pus la sân stimulează lactaţia mamei, motiv pentru care este de preferat să fie pus la sân decât să i se dea suzeta. Dar dacă se foloseşte suzeta, atunci aceasta să fie ortodontica. Implicaţiile pe termen lung ale folosirii excesive a suzetei ţin în primul rând de deformarea cavitaţii bucale şi a dinţilor, de tulburări de limbaj, nemaivorbind de faptul că devine un obicei de care, cu cât este mai mare copilul, cu atât se scapă mai greu.
Nu credem în moarte fără cauză. Am avut un singur caz despre care s-a spus că a avut sindromul de moarte subită, dar la necropsie s-a constatat că avea de fapt o tumoră.
Ce este mai indicat după schimbarea scutecului: serveţele umede sau spălarea cu apă caldă?
Orice detergent, cu condiţia să fie foarte bine clătite.
Fiecare bebeluş trebuie să bea lapte atât cât îi trebuie, în funcţie de necesităţi. Nu trebuie respectat un număr de mililitri. Aceasta este cea mai mare panică. Bebeluşul manâncă exacat cât are nevoie.
Înotul îi ajută pe bebeluşi să se dezvolte armonios şi le furnizează endorfine. Înotul înseamnă un copil mai fericit! În prima lună de viaţă, înotul se recomandă acasă la băiţă, în propriul mediu, alături de părinţi. La început, pentru ca bebe să fie mai relaxat şi să aibă un ghidaj, parinţii pot apela şi la un specialist.
Noua atitudine este să nu se consume nimic în exces. Chiar şi ceaiurile pentru lactaţie pot da dependenţă şi, ca să nu se intre într-un cerc vicios, cea mai bună stimulare a lactaţiei este copilul pus la sân. Hrănirea lui nestresată şi alimentaţia corectă a mamei ajută şi la calitatea alăptării. Ceaiul recomandat este cel de fenicul, care este mai puţin vehiculat, dar este foarte bun ca stimulant, la fel ca anasonul şi chimenul. Ca alimente, mama trebuie să mănânce ce simte nevoia, dar în limite normale şi cu condiţia să nu îi creeze disconfort digestiv. Dacă ea tolerează alimente crude precum salatele, poate să le consume fără probleme. Acestea o vor ajuta oferindu-i echilibrul nutriţional necesar şi imbunătăţind astfel şi lactaţia. O mama care alaptează nu trebuie în niciun caz să ţină dietă.
Deoarece este recomandat ca bebeluşul să fie controlat şi schimbat după fiecare masă, în medie sunt necesare aproximativ 7-8 scutece în 24 de ore.
În primele săptămâni de viaţă, nou-născutul doarme în medie 16-17 ore din 24 ore cât are o zi, în reprize de câte 2-3 ore (de obicei maxim 4 ore pentru o repriză de somn).
Da, de obicei se schimbă pentru că majoritatea nou-născuţilor au o tentă albăstruie a ochilor, însă puţini rămân albaştri. În primul an de viaţă se definitivează şi culoarea ochilor, la unii mai devreme, la alţii mai târziu.
Creşterea în greutate în prima lună (perioada de nou-născut) este în medie de 750 g, iar creşterea în lungime este de 5 cm, faţă de greutatea şi respectiv lungimea de la naştere.
Masajul este indicat încă din prima luna de viaţă a bebeluşului, el având beneficii atât pentru dezvoltarea lui fizică, cât şi pentru atenuarea unor dureri cauzate de colici cu care se poate confrunta în aceasta perioadă. Practicarea unui masaj de atingere, blând, de netezire, are efecte benefice şi în stimularea sistemului nervos, contribuind la maturizarea acestuia, la îmbunătăţirea somnului, digestiei, respiraţiei, tonifierea musculaturii şi întărirea articulaţiilor.
Foarte important. Limbajul (nu doar cel verbal, ci şi cel nonverbal, al mângâierilor, al gesturilor etc) este forma prin care împărtăşim iubire, încredere, respect şi dacă noi nu îl folosim nici el nu îl va folosi. Dacă folosim ţipetele, va ţipa şi el, dacă suntem agitaţi, va prelua agitaţia noastră, dacă nu avem răbdare să îi povestim ce ni se întâmplă, ce ne supără sau bucură, când va creşte nici el nu ne va povesti ce i se întâmplă, ce îl supără sau ce-l bucură.
Cititul/povestitul fac parte din metodele cele mai eficiente de a comunica cu cei mici. Cănd sunt foarte mici este suficient să le vorbim, să le povestim, fără să citim; după un an, când poate ţine în măini cărticele, putem începe să îi şi citim. Important este să citiţi ceva potrivit vărstei lui.
Nu trebuie să aveţi talent special pentru a-i cânta. Multor bebeluşi le place muzica, dar mai ales vocea celor care îi îngrijesc. Aşa că nu contează dacă este un cântec inventat, dacă are sau nu cuvinte, dacă vedeţi că bebeluşul este încântat de cântece, daruiţi-i acest cadou. Îl apreciază cu siguranţă.
Nu trebuie îmbrăcat exagerat de gros. Un strat poate mai gros ca pentru un adult, da, dar nu mai mult. Un body foarte subtire şi maxim o cămăşuţă sunt suficiente. Important este să fie din fibre naturale, există haine din bumbac şi subţiri, şi mai grosuţe. Este mai rău să transpire decât să-i fie puţin frig. Copilul transpiră foarte mult mai ales sub 1 an şi nu este bine să stea cu umezeală pe spate.
Unui nou-născut îi măsuraţi temperatura doar dacă simţiţi ca are febră – îl pupaţi pe ceafă si, dacă nu-i fierbinte, îl lăsaţi în pace. În maternitate i se ia febra mai des, însă acasă nu-i luaţi toată ziua temperatura dacă este sănătos.
Pentru un nou-născut, recomandat este să se facă băiţă de două-trei ori pe săptămână.
Eu consider că nici un părinte nu ar trebui să dea vreun medicament fără să vorbească cu medicul înainte şi fără ca medicul să consulte copilul.
Două sunt principiile după care trebuie să se ghideze parinţii în alegerea jucăriilor bebeluşului, şi anume: să stârnească interesul şi să nu fie periculoase. Astfel, jucăriile uşor de apucat, colorate, cu sunete sau lumini, care nu conţin piese mici şi care sunt vopsite cu vopsele nontoxice pentru a fi băgate în gură, sunt cele mai indicate.
Dermita seboreică neo natală şi dermita de scutec sunt cele mai des întâlnite dintre leziunile pielii la noul născut
Temperatura optimă a apei la băiţă este de 37-37,5 grade C.
În primul an de viată, un copil se cântăreste o dată pe lună, însă dacă este agitat şi mama suspectează că nu ia în greutate, se recomandă mai des cântărirea. Este bine sa fie folosit un cântar de copii, de preferat acelaşi cântar.
Culoarea şi frecvenţa scaunelor variază în funcţie de tipul alimentaţiei: naturală sau artificială. În cazul alimentaţiei naturale, scaunele sunt de obicei la fiecare masă, de consistenţă scăzută, moi, uneori chiar mai lichide, fiind absorbite parţial de pampers, sau grunjoase, de obicei fiind de culoare gălbui. În cazul bebeluşilor alimentaţi cu formulă, scaunele sunt mai rare, 1-2/zi, uneori chiar şi 1 la două zile, de consistenţă păstoasă, iar culoarea variază de la galben la maro. Sunt însă şi bebeluşi care, deşi sunt alimentaţi la sân, au un singur scaun pe zi sau un scaun la două zile, dar dacă acesta este de consistenţa păstoasă şi normal ca şi culoare, atunci nu este un motiv de îngrijorare.
Nu există reţete. Ideal ar fi să îl invăţăm de mic să nu adoarmă cănd mănâncă, să nu adoarmă la noi în braţe, ci în pat, singur. Dar, cum am spus, fiecare copil este o individualitate unică. Dar există totuşi un mic secret. E foarte important ritualul. Ritualul ideal pentru bebeluşi este hrănirea, pregatirea băii şi spălarea, masajul, cântatul şi o poveste scurtă în timp ce este ţinut în pat, pupicii de noapte bună, ideal de la ambii părinţi. Ritualul poate suferi modificări în funcţie de nevoile copilului şi de vârsta lui, însă dacă este respectat cu stricteţe de către părinţi se va obişnui repede să adoarmă singur în pătuţ. Regula de bază: fiţi fermi în respectarea ritualului (indiferent care este acesta). De cele mai multe ori, parinţii „sar etape” din el şi, desigur, bebeluşii îi sancţionează neadormind.
Au apărut multe formule şi ceaiuri impotriva colicilor. Fiecare bebeluş are însă propria toleranţa digestivă, aşa că trebuie să se ţină cont de particularităţi individuale.
Bebeluşul vede şi până la 6 săptămâni, dar cu imaginea inversată. De altfel, cercetătorii au făcut un experiment care a arătat că, dacă îi pui o lumânare în faţa, bebeluşul caută flacăra dedesubt.
Este recomandat să se schimbe scutecul după fiecare masă, când devine umed.
Oricând, din primele zile de viaţă ale copilului. El este indicat mai ales când este foarte cald şi aerul este uscat.
Bebeluşul, neavând dezvoltat limbajul, comunică şi se vindecă singur prin plâns (se numeşte acest gen de plâns “plâns terapeutic”). Asta înseamnă că pe lângă nevoi primare (hrană, scutec curat, sete, somn, disconfort etc.), el are şi nevoi emoţionale care, dacă nu sunt indeplinite duc la apariţia fricii, temerii sau a tensiunilor pe care el le exteriorizează prin plâns. Când apar crizele de plâns pe fond emoţional, este important să nu se folosească tertipuri pentru a le calma, de exemplu strâmbături, zgâlţăit sau orice altă formă de distragere a atenţiei. Micuţul are nevoie să fie mângâiat, să fie aprobat de părinte în aceste momente şi să îi fie recunoscute sentimentele şi nevoia de a se elibera.
Aerul conditionat, dar nu orientat către copil. În plus, el trebuie setat pe minim, să nu se facă o diferenţă foarte mare intre temperatura din masina şi cea de afară.
Ecografia este o investigație non-invazivă ce permite vizualizarea mai multor organe interne sau a unui embrion/făt cu ajutorul ultrasunetelor. Deși nu dispunde de acuratețea de diagnostic a colonoscopiei sau endoscopiei superioare, ecografia este adesea prima investigație efectuată de medic pentru stabilirea unui diagnostic grație simplității și a caracterului non-invaziv.
Ecografia este o investigație lipsită de disconfort sau durere. Nu este necesară o pregătire pentru vizualizarea ecografică a glandei tiroide, glandei mamare, cordului, vaselor de sânge sau pentru ecografia de părți moi.
Pregătirea pentru ecografia de abdomen constă în evitarea consumului de alimente solide sau de lichide fermentabile (bere, lapte, iaurt, etc) inclusiv băuturi carbogazoase cu 5-6 ore înaintea investigației. Pentru o vizualizare cât mai bună, se administrează 3 comprimate de Espumisan cu 2 ore înainte de ecografie și se consumă o cantitate suficientă de apă plată (de regulă 0,5 litri) pentru a umple vezica urinară.
Ecografia este mai puțin utilă pentru investigarea organelor care conțin aer sau gaze. Pentru stabilirea unui diagnostic corect în aceste situații, medicul va recomanda o investigație complementară precum endoscopia digestivă superioară cu anestezie pentru observarea în detaliu a esofagului, stomacului și duodenului sau colonoscopia cu anestezie pentru investigarea rectului, colonului și a ultimei părți a intestinului subțire în condiții sigure și lipsite de disconfort.
În vederea obținerii de rezultate concludente, se recomandă respectarea următoarelor condiții :
– nu se manancă cu cel puțin 6 ore înainte de examinare;
– în acest interval de timp, nu se consumă cafea sau alte băuturi ce conțin cafeină sau cacao (aceste lichide contracta vezica biliara, facand-o mai greu vizibila);
– cu o ora înainte de efectuarea investigației, se consumă lichide (apă plată sau ceai), fără să se meargă la toaletă ulterior (pentru o bună vizualizare a organelor din abdomenul inferior, este necesar obligatoriu ca vezica urinara să fie plină; în felul acesta, sunt indepărtate gazele din jurul vezicii urinare, făcând posibilă examinarea organelor genitale interne în condiții optime – uter, ovare, respectiv prostată);
– în ziua premergatoare investigației, nu se consumă băuturi carbogazoase, fructe sau legume proaspete (consumul acestora induce o stare de meteorism abdominal – balonare – ce limitează buna vizibilitate a organelor abdominale).
Cu două zile înaintea examenului se recomandă urmatoarele:
-să nu se consume alimente care fermentează și pot balona (băuturi carbogazoase, varză, conopidă, fasole, cartofi, brânzeturi, lapte)
-se pot consuma: carne friptă/ fiartă, ouă fierte, pilaf, mere coapte, sote de morcovi, etc.
-să se administreze cărbune medicinal câte 2 capsule la ora 16.00, ora 18.00 și ora 20.00
În ziua examenului, dacă acesta va fi efectuat după-amiază, pacientul va lua ultima masă la ora 10.00 respectând indicațiile de la punctul 1 și va putea să consume apă plată până la ora 12.00.
Nerespectarea acestor recomandări duce la interpretarea eronată a rezultatelor.
Explorarea ecografică a devenit parte întegrantă a consultului medical în aproape toate specialitățile medicale și chirurgicale. Ecografia este o metodă de explorare imagistică de excepție, iar dacă este realizată cu aparatură performantă și dacă indicația de efectuare este corectă și este efectuată de către un medic cu experiență, reprezintă un instrument extrem de valoros pentru diagnosticarea rapidă a unui număr impresionant de leziuni.
Ecografia (ultrasonografia) este o investigație care nu are nici un fel de contraindicații. Metoda folosește ultrasunete care sunt complet inofensive și total lipsite de pericol pentru sănătatea pacienților. Este utilă în diagnosticul urgențelor medico chirurgicale.
Ecografia este nedureroasă și se poate efectua ori de câte ori evoluția afecțiunii o cere. Examinarea se poate folosi la pacienți indiferent de vârstă, inclusiv la femeile însărcinate și la copii, inclusiv cei nou-născuți și permite de asemenea efectuarea ghidată a unor manopere invazive (puncția-biopsie).
Ecografia (ultrasonografia) permite identificarea cu precizie a multor afecțiuni, precizarea gravității acestora și identificarea celor mai bune soluții de tratament. Este foarte utilă pentru evaluarea stării de sănătate a organismului și pentru depistarea unor boli care încă nu au simptome.
Aplicațiile în care ecografia oferă rezultate de mare exactitate sunt: explorarea abdomenului; examinarea pelvisului și perineului (prostată, testicule, uter, ovare); explorarea sânului și axilei (ex. pentru cancerul mamar); investigarea tiroidei (ex. pentru evaluarea nodulilor tiroidieni) și regiunii cervicale (ganglioni, tumori, tulburări circulatorii); studiul venelor (de ex. în boala varicoasă); studiul arterelor (de ex. în boala aterosclerotică); evaluarea musculo-scheletală (de ex. în displazia congenitală de sold sau rupturile musculare posttraumatice); explorarea cordului, examinarea sistemului nervos central (doar la nou născuți și sugari); examinarea structurilor moi superficiale (tegument, țesut celular subcutanat).
Pentru practicarea endoscopiei superioare pacientul beneficiază de o pregătire prealabilă prin administrarea unei injecţii (preferabil atropină) care permite creşterea acurateţei vizualizării mucoasei prin scăderea secreţiilor tubului digestiv.
Exista posibilitatea practicării endoscopiei superioare doar prin anestezie bucofaringială care asigura condiţii suficiente pentru practicarea acestei explorări. Pentru pacienţii anxioşi sau cu dificultăţi de comunicare, se alege efectuarea unei anestezii generale superficiale cu aplicare intravenoasa, care necesita prezenta medicului anestezist. Prin aceasta metoda bolnavul nu are nici o manifiestare dezagreabila pe durat explorării. Dezavantajul acestei variante de explorare este generat de faptul ca bolnavul nu poate coopera cu medicul exploraţionist pe durata investigaţiei iar costurile investigaţiilor cresc.
Examenul endoscopic durează aproximativ 10 minute. După investigaţie pacientul primeşte:
– buletinul de colonoscopie redactat în scris;
– explicaţiile pe marginea rezultatelor obţinute în urma investigaţiei efectuate.
În timpul colonoscopiei cu anestezie, medicul introduce un tub lung şi flexibil în rect, pacientul fiind în prealabil sedat, fiind culcat pe partea stângă pe patul de investigaţie. Colonoscopul este apoi ghidat în timp ce parcurge întreaga lungime a colonului, fiind vizualizate pe rând: zona anală, rectul, sigmoidul, colonul descendent, colonul transvers, colonul ascendent cecul, valva ileo-cecală şi ultima ansa ileală.
Examenul colonoscopic durează de regulă 20-35 de minute. După investigaţie pacientul primeşte:
– buletinul de colonoscopie redactat în scris;
– explicaţiile pe marginea rezultatelor obţinute pe colonoscopia efectuată.
Pregătirea pentru endoscopie este simplă: pacientul nu consumă alimente solide sau lichide cu 12 ore înainte de investigaţie.
Înaintea colonoscopiei pacientul se pregăteşte urmând un regim hidric, conţinutul intestinului fiind complet evacuat cu ajutorul unor laxative.
Endoscopia digestiva superioară este singura metodă care permite vizualizarea, biopsierea şi intervenţia terapeutică la nivelul afecţiunilor din tubul digestiv superior. Vizualizarea în timpul endoscopiei superioare se face nemijlocit cu endoscoape flexibile care permit o mare precizie de diagnostic fiind capabile să exploreze în întregime mucoasa tubului digestiv superior inclusiv la nivelul duodenului.
Colonoscopia (endoscopia digestivă inferioară) este metoda de referinţă pentru investigarea intestinului gros. Întrucât vizualizarea se face direct din interior, prin instrumentarul de vizualizare, precizia diagnosticului nu este întrecută de nici o altă metodă de investigare a intestinului gros. Este procedeul cel mai facil, care permite diagnosticarea, biopsierea şi îndepărtarea polipilor colonici care pot degenera uneori în cancer de colon şi rect.
Explorarea în scop diagnostic este foarte facilă având elemente de discomfort minim ţinând cont de faptul că durata este scurtă. O pregătire psihica corespunzătoare a bolnavului este suficientă în acest caz.
Atunci când prin endoscopia digestiva superioara sunt aplicate măsuri terapeutice este recomandată aplicarea anestezei generale.
Colonoscopia fără anestezie generală are inconvenientul ca prin introducerea aerului în colon se produce o distensie a colonului pe care bolnavul o percepe ca o balonare dureroasă. Avantajul acestei explorări fără anestezie rezida într-o bună colaborare între pacient şi medicul examinator.
Colonoscopia cu anestezie generală este efectuată în cabinet prin administrarea intravenoasă a unui medicament, fapt care scuteşte bolnavul de percepţia balonărilor dureroase generate de introducerea aerului în colon. Dezavantajul acestei metode este ca necesită prezenta unui medic anestezist ceea ce creşte costul de investigaţie şi pe durata anesteziei, comunicarea medic pacient este întreruptă.
Actual, există posibilitatea alegerii de către bolnav a oricăruia din cele doua variante de explorare (cu sau fără anestezie) şi în funcţie de acestea se va proceda la efectuarea acestei explorări.
Jena sau teama care determină pacientul să amâne colonoscopia pot duce la pierderea oportunităţii de depistare în faza terapeutic utilă a afecţiunilor colonului care se diagnostichează prin această metodă.
Un bol de cereale îndulcite la micul dejun, un iaurt cu fructe după amiază și o lingură de serbet seara și uite cum ai mâncat 20 de lingurițe de zahăr, fără să deschizi recipientul cu zahar!
Știai că o mulțime de alimente pe care tu nu le consideri dulci, conțin zaharuri? Astfel de alimente sunt laptele, fructele proaspete, morcovii, roșiile, castraveții, spanacul, etc. Totuși, aceste zaharuri sunt o problemă doar pentru persoanele care suferă de diabet sau hipoglicemie.
În schimb, zahărul artificial din alimentele procesate (bomboane, prăjituri, siropuri, sucuri, produse de patiserie, ciocolată) trebuie consumat în cantități mici, pentru că furnizează multe calorii și puțina energie.
Consecintele nefaste ale excesului de zahăr sunt: slăbirea sistemului imunitar, obezitatea, cariile, osteoporoza, hipertensiunea, diabetul, nivelul ridicat al colesterolului și trigliceridelor, cancerul.
Un adult nu ar trebui să mânânce mai mult de 8 – 10 lingurițe de zahăr pe zi, adică în jur de 32 – 40 de grame.
Știai că un pahar cu suc de portocale conține 5,5 lingurite de zahăr, o felie de tort de ciocolată – 13 lingurițe și o lingură de dulceață – 1 linguriță?
Surplusul de greutate nu poate aduce decât probleme: hipertensiune, boli cardiovasculare, infertilitate feminină, artroză, diabet sau cancer. Așa că, este esențial să știi ce greutate este normal să ai și ce limită nu trebuie să depășești pentru a fi sănătos.
Trebuie să afli indicele de masă corporală (IMC), adică, raportul dintre greutatea ta actuală în kilograme și înalțimea la pătrat, în metri. De exemplu, dacă ai o înălțime de 1,70 m și o greutate de 55 kg, înseamnă că ai un IMC de 19.03, care se încadrează în valorile normale.
Limitele IMC: 18,5 – 24,9 = valori normale
25 – 29,9 = supraponderabilitate
30 – 34,9 = obezitate clasa I
35 – 39,9 = obezitate clasa II
peste 40 = obezitate clasa III.
Mai mult decât atât, persoanele cu siluetă în formă de măr (care acumulează grăsime pe abdomen), sunt mai expuse riscului de a suferi anumite complicații decât persoanele cu siluetă în formă de pară (care acumulează grăsime pe solduri și fese).
Chiar dacă tu crezi că eşti sănătos tun, trebuie să faci în fiecare an un set complet de analize ale sângelui, pentru a evalua funcțiile importante ale organismului tău: hemoleucograma (hematii, leucocite, trombocite, hemoglobină), probe hepatice, colesterol, glicemie, sideremie, calciu total și ionic, creatinină, uree, acid uric, ASLO, etc.
Împreună cu aceste analize ar fi bine să faci și un examen de urină, pentru a depista din timp posibile afecțiuni renale.
Este important și examenul clinic anual, pe care îl poți face la medicul tău de familie sau la un specialist în medicină internă. Acest examen include printre altele și verificarea greutății, a tensiunii arteriale și a ritmului cardiac.
Pentru femei, indiferent de vârstă, este vital un examen ginecologic anual, care trebuie să includă o ecografie pelvină, examinarea sânilor, luarea de mostre din secreția vaginală pentru a se depista anumite infecții și testul Babeș Papanicolau, care depistează din timp cancerul de col uterin. Tot pentru femei este foarte important, mai ales după vârsta de 35 de ani, să facă anual o colposcopie și o ecografie mamară.
Chiar de două ori pe an trebuie să faci un consult stomatologic și o dată pe an un consult oftalmologic dacă porți ochelari sau lentile de contact.
Este dovedit încă din antichitate că oamenii care fac mișcare trăiesc mai mult decât cei sedentari. În afară de faptul că te ajută să slăbești și să arăți foarte bine, activitatea fizică aduce multe alte beneficii organismului: crește imunitatea, previne osteoporoza, întărește muschii oasele, previne apariția anumitor boli cardiovasculare, a hipertensiunii și diabetului, luptă temeinic cu stresul, depresia și insomnia. Sună bine, nu-i așa?
Ideal ar fi să poți face zilnic 30 de minute de exerciții fizice, și ori de câte ori ai ocazia, o plimbare în natură, pe jos sau cu bicicleta. Atenție! Lipsa de timp nu trebuie să fie o scuză ca sa devii o persoana sedentară! Poți include un minimum de exerciții sau activitate fizică, în activitățile tale cotidiene, fără să fie nevoie să mergi la sală sau să alergi prin parc!
Renunță la lift și urcă pe scări! Coboară din autobuz cu o stație mai înainte și mergi pe jos până la destinație! Nu folosi mașina pentru distante mici! Ieși cu copiii în parc!
Purtarea unei măști medicale poate ajuta la limitarea răspândirii unor boli respiratorii. Cu toate acestea, simpla utilizare a unei astfel de măști nu garantează oprirea transmiterii infecțiilor și trebuie combinată cu alte măsuri de prevenire, inclusiv igiena mâinilor și a căilor respiratorii și evitarea unui contact strâns – distanță de cel puțin 1 metru între tine și alte persoane. OMS recomandă utilizarea rațională a măștilor medicale, evitând astfel risipa inutilă a resurselor prețioase. Aceasta înseamnă să utilizați măști numai dacă aveți simptome respiratorii (tuse sau strănut), sunteți suspect de infecția cu COVID-19 cu simptome ușoare sau aveți grijă de cineva cu suspiciune de infecție cu COVID-19. O infecție suspectată cu COVID-19 este legată de călătorii într-o zonă din China sau alta din lume unde s-a raportat COVID-19 sau de contact strâns cu cineva care a călătorit din China și sau alta zona focar din lume are simptome respiratorii.
Deși boala a apărut prin transferul de la animal la om nu există nicio dovadă că animalele de curte sau animalele de companie prezintă vreun risc de transmisie al bolii. Animalele pot însă transmite alte boli virale sau bacteriene așa că se recomandă spălatul pe mâini după contactul cu animale.
Da, acesta provoacă boli respiratorii și poate fi transmis de la o persoană la alta, de obicei după un contact apropiat cu un pacient infectat, de exemplu, la locul de muncă, în gospodărie sau într-o unitate de asistență medicală.
Până în prezent, nu există niciun medicament specific recomandat pentru a preveni sau trata noul coronavirus. Cei infectați cu COVID-19 trebuie să primească îngrijiri adecvate pentru ameliorarea și tratarea simptomelor, iar cei cu form severe ar trebui să beneficieze de îngrijire optimă de susținere. Unele tratamente specifice sunt în curs de investigare și vor fi testate prin studii clinice. OMS ajută la coordonarea eforturilor de dezvoltare a medicamentelor pentru tratarea infecției cu noul coronavirus cu o serie de parteneri.
Următoarele măsuri NU sunt recomandate în special ca remedii COVID-19, deoarece nu sunt eficiente pentru a vă proteja și pot fi chiar nocive:
-consumul de vitamina C;
-fumatul;
-consumul de ceaiuri tradiționale de plante;
-purtarea mai multor măști pentru a maximiza protecția;
-auto-administrarea de medicamente, cum ar fi antibiotice.
Dacă aveți febră, tuse și dificultăți de respirație, mergeți imediat la medic pentru a reduce riscul de a dezvolta o infecție mai severă și spuneți-i acestuia dacă ați călătorit recent.
Pe data de 11 Februarie 2019, Organizația Mondială a Sănătății a anunțat un nume oficial pentru boala virală care cauzează epidemia de coronavirus nou din 2019, identificat prima dată în orașul Wuhan din China. Noul nume al bolii este “Coronavirus disease 2019 – care se traduce “boală coronavirus 2019”- abreviată COVID-19. În COVID ‘CO’ vine de la corona, ‘VI’ vine de la virus și ‘D’ de la disease (boală). Înainte, boala era numită “noul coronavirus – 2019” sau “2019-nCoV”.
Există mai multe tipuri de coronavirusuri umane, inclusiv unele care cauzează în mod curent infecții ușoare ale tractului respirator superior. COVID-19 e o boală nouă, cauzată de un coronavirus nou, care nu a fost descoperit anterior la oameni. Numele a fost selectat folosind Ghidul OMS (Organizația Mondială a Sănătății) de bune practici pentru numirea noilor boli infecțioase umane.
Noul coronavirus este un virus respirator care se răspândește în primul rând prin contactul cu o persoană infectată, prin picăturile foarte mici generate atunci când o persoană tușește sau strănută. Este important ca toată lumea să practice o igienă respiratorie bună. De exemplu, strănutați sau tușiți în pliul cotului sau folosiți un șervețel și aruncați-l imediat într-un coș închis. De asemenea, este foarte important ca oamenii să se spele pe mâini în mod regulat, fie cu o soluție pe bază de alcool, fie cu săpun și apă.
-Spălați-vă frecvent pe mâini cu apă și săpun sau folosiți un dezinfectant pe bază de alcool dacă mâinile nu sunt vizibil murdare. De ce? Spălarea mâinilor cu apă și săpun sau folosirea frecării pe bază de alcool elimină virusul dacă acesta se află pe mâini.
-Când tușiți și strănutați, acoperiți gura și nasul cu pliul cotului sau cu un șervețel – aruncați șervețelul imediat într-un coș închis și curățați-vă mâinile cu un dezinfectant pe bază de alcool sau cu săpun și apă. De ce? Acoperirea gurii și a nasului când tușiți sau strănutați previne răspândirea germenilor și a virusurilor. Dacă strănutați sau tușiți în palme, puteți contamina obiectele sau persoanele pe care le atingeți.
-Menține distanța de cel puțin 1 metru între tine și alte persoane, în special cele care tușesc, strănut și au febră. De ce? Atunci când cineva care este infectat cu o boală respiratorie, cum ar fi 2019-nCoV, tusea sau strănutul proiectează mici picături care conțin virusul. Dacă sunteți prea aproape, puteți inspira virusul.
-Evitați să vă atingeți ochii, nasul și gura. De ce? Mâinile ating multe suprafețe care pot fi contaminate cu virusul. Dacă vă atingeți ochii, nasul sau gura cu mâinile contaminate, puteți transfera virusul de la suprafață la voi. Dacă aveți febră, tuse și dificultăți de respirație, mergeți din timp la medic.
Înțelegerea momentului în care pacienții infectați pot răspândi virusul către alții este esențial pentru eforturile de control. Conform rapoartelor recente, este posibil ca persoanele infectate cu COVID-19 să fie infecțioase înainte de a prezenta simptome semnificative. Cu toate acestea, pe baza datelor disponibile în prezent, persoanele care prezintă simptome cauzează răspândirea majorității virusului.
Deși trebuie să aflăm în continuare mai multe despre modul în care COVID-19 afectează oamenii, până acum persoanele în vârstă și persoanele cu afecțiuni medicale preexistente (precum diabetul și bolile de inimă) par să fie mai expuse riscului de a dezvolta o formă severă.
Dacă aveți febră, tușiți sau aveți dificultăți de respirație, mergeţi la medic. Spuneți medicului dumneavoastră dacă ați călătorit într-o zonă din China saul ata zona de focar din lume unde s-a raportat COVID-19 sau dacă ați fost în contact strâns cu cineva care a călătorit într-o astfel de zonă și are simptome respiratorii.
De ce? Ori de câte ori aveți febră, tuse și dificultăți de respirație, este important să mergeți imediat la medic, deoarece acest lucru se poate datora unei infecții respiratorii sau unei alte afecțiuni grave. Simptomele respiratorii cu febră pot avea o serie de cauze și, în funcție de istoricul personal de călătorie și situația dvs., 2019-nCoV ar putea fi unul dintre acestea.
Coronavirusurile sunt o familie numeroasă de virusuri care se găsesc atât la animale, cât și la oameni. Unele infectează oamenii și sunt cunoscute ca fiind cauza unor boli, de la răceala comună la boli mai severe, cum ar fi Sindromul respirator din Orientul Mijlociu (MERS) și Sindromul respirator acut sever (SARS).
Nu se știe încă cât timp supraviețuiește virusul COVID-19 pe suprafețe, deși informațiile preliminare sugerează că poate supraviețui câteva ore sau mai mult. Dezinfectanții simpli pot ucide virusul, ceea ce face ca acesta să nu mai poată infecta oamenii.
La fel ca în cazul altor boli respiratorii, infecția cu COVID-19 poate provoca simptome ușoare, inclusiv secreții nazale, dureri în gât, tuse și febră. Poate fi mai severă la unele persoane și poate duce la pneumonie sau dificultăți de respirație. Mai rar, boala poate fi fatală. Persoanele în vârstă și persoanele cu afecțiuni medicale preexistente (cum ar fi diabetul și bolile de inimă) par a fi mai vulnerabile la îmbolnăvirea severă cu virusul.
Nu, antibioticele nu funcționează împotriva virusurilor, ele funcționează doar împotriva infecțiilor bacteriene. Noul coronavirus este un virus și, prin urmare, antibioticele nu trebuie utilizate ca mijloc de prevenire sau tratament.
Tusea este un mecanism de apărare a căilor respiratorii, extrem de eficient în timpul bolii. Dacă persistă mai mult de 2-3 săptămâni după boală, devine un semnal de alarmă și atunci se impune abordarea medicului pediatrul.
NU! 99% din copiii ce prezintă mâncărimi la nas au obstrucție nazală cronică în cadrul rinitelor alergice (”salutul alergic”, caracteristic bolii), sau în cadrul unor rinoadenoidite și rinite cronice (ex. polipi), sau dezvoltă ticuri simple, în context de disconfort respirator prelungit. Necesită consult pediatric și investigații suplimentare.
NU! Este soluţia atunci când se cere supraveghere medicală continuă şi un tratament mai special, care nu se poate face acasă de către părinţi. Nu refuzaţi şi nu temporizaţi atunci când vi se recomandă.
Febra până la 38,5 grade Celsius, în timpul bolii, este un mecanism de apărare excelent împotriva infecțiilor. Microbii se înmulțesc numai la temperatura corpului de 37 grade. Febra peste 38,5 mai mult de 48-72 ore este un semnal de alarmă și necesită cunsult pediatric.
NU! Acestea sunt antitermice şi se administrează la sfatul medicului pediatru.
Simpla erupţie, indiferent de aspect, nu reprezintă o urgenţă pentru primele 24 ore. Ea devine o urgenţă majoră dacă este însoţită de febră mare, edem al feţei şi mâinilor, răguşeală şi dificultăţi respiratorii, alterarea stării generale.
Orice boală este imprevizibilă, pentru că evoluează pe un teren imunitar unic. Sarcina părinților este să fie vigilenți și să nu temporizeze vizita la specialist, dacă apar complicații.
Medicului care a tratat copilul (dacă este disponibil pentru consultatie) sau unui serviciu de specialitate Camera de Gardă (Urgente).
Numărul de răceli trebuie să se încadreze între 3-4 episoade/sezon dacă evoluează bine, fără complicaţii.
Practic, prin administrare nejustificată sau excesivă de antibiotice, apar microbi rezistenți la antibiotice. Nu există antibiotice “tari”, ci doar potrivite pentru microbul respectiv. Pe de altă parte, a nu da antibiotic când avem o infecție microbiană, înseamnă a pune sănătatea și viața copilului în pericol. Decizia este bine să aparțină doar medicului specialist pediatru.
Pentru persoanele salariate, obligaţia reţinerii si virării contribuţiei pentru asigurarile sociale de sănătate revine persoanelor fizice sau juridice care angajează personalul salariat.
Pentru pensionari, beneficiari ai ajutorului de somaj, beneficiari ai alocatiei de sprijin, contribuţia pentru asigurarile sociale de sănătate se reţine, o dată cu plata drepturilor băneşti asupra cărora se calculează, de către cei care efectuează plata acestor drepturi.
Persoanele care nu se încadrează în categoriile de mai sus, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea, achită direct la sediul casei de asigurări de sănătate o contributie în valoare de 6,5% calculată la salariul minim brut pe economie. Această contribuţie se achită pe baza unei adeverinţe eliberate de administraţia financiară în raza căreia domiciliază, din care să reiasă că nu figurează în evidenţe cu venituri impozabile, sau pe baza unei declaraţii pe propria răspundere dată în faţa unui notar public.
Casa Natională de Asigurări de Sănătate a conceput un formular care să vă ajute să completati aceasta cerere care, după listare si semnare, trebuie să o depuneti la sediul caselor teritoriale.
Singurătatea reprezintă o stare, un sentiment, o atitudine, o trăire interioară. Sentimentul de singuratate este asimilat cu o stare neplacută și pe lungă durată poate afecta starea de sănătate fizică și psihică. Lipsa unei relații apropiate sau semnificative poate determina o stare de nefericire. Însă există și studii care arată că și persoanele singure pot fi fericite. Nu toată lumea se simte cel mai bine în poziția de “jumătate sufletească” a partenerului de cuplu.
O persoană singură experimentează singuratatea ca stare, apoi ca trăire, până când poate să experimenteze singuratatea ca sentiment, fiind posibilă experimentarea ulterioară a singuratății ca atitudine. Însă sentimentul de singuratate poate fi trăit uneori chiar daca ești într-o relație sau când te afli într-un cerc de prieteni.
Afecțiunile psihice nu sunt cauzate de singuratate, însă singuratatea poate cauza exacerbarea emoțiilor unei afecțiuni psihice. Viața de cuplu poate influenta manifestarea trăirilor din anumite afecțiuni psihice în concordanță cu suportul acordat, implicând factorul pozitiv sau negativ prin prezența sau absența ei. Nu există suficiente studii clarificatoare care să ne indice o corelație între afecțiunile psihice și absența vieții de cuplu și nici între incidența acestor afecțiuni și absența vieții de cuplu.
Dacă ne referim la situația socială impusă de societate, viața în cuplu a existat din cele mai străvechi timpuri și a asigurat perpetuarea specie umane. Desigur că societatea are un impact asupra fiecărui individ în parte ăn funcție de “normalitatea” pe care o impune. În ultimii ani, se remarcă o dorință de a experimenta dragostea romantică constantă și “eternă”. De aceea, ideea de a face parte dintr-un cuplu și de a întemeia o familie tinde să reprezinte încă o dorință pentru cele mai multe persoane. Acum, așteptările partenerilor sunt împlinirea socială, satisfacerea nevoilor afective și atingerea fericirii.
A face parte dintr-un cuplu este o provocare pentru fiecare dintre noi, însă chiar și cei care nu au trecut printr-o experiență de cuplu, cu siguranță au visat sau visează la partenerul ideal. Toate acestea se întâmplă pentru că ideea de cuplu reprezintă însăși ideea de iubire și de împărtășire a acestui sentiment cu persoana iubită.
Încă din copilarie, invățăm să fim iubiți și să iubim. Cel mai minunat lucru care ți se poate întâmpla este fenomenul de a te îndrăgosti. Iubirea e o stare pozitivă și este caracterizată printr-o intensitate mare a trăirilor emoționale și nu presupune muncă și efort. Cine nu și-ar dori acest lucru?
Dacă lipsa unei relații de cuplu este percepută ca o stare de nefericire, deci ca o emoție negativă, pe termen lung poate influența starea de sănătate fizică și psihică. În acest caz, singurătatea poate deveni un factor stresor, iar acțiunea prelungită a unui stresor poate duce la o boala cauzată de stres, fenomen cunoscut că stă la baza apariției multor boli.
Însă, de asemenea, se știe că stresul sporește riscul de apariție a unor afecțiuni. Dacă există această predispoziție, stresul sporește riscul ca mijloacele de apărare a unei persone să fie depășite de afecțiunea în sine.
În cazul în care lipsa relaţiei de cuplu este un factor neplăcut pentru un o persoană, acesta va avea o streso-reacţie. Dacă expunem acest individ într-o societate în care există stigmatul singurătăţii, streso-reacţia va creşte şi ca urmare poate produce vulnerabilitate la un cumul de factori stresori favorizând îmbolnăvirea.
Cu siguranţă viaţa de cuplu poate fi o formă de protecţie pentru oameni. Sunt studii care arată ca oamenii casătoriţi ori care au prieteni apropiaţi au şi o speranţă de viaţă mai indelungată. E bine să ai un umăr pe care să plângi, cineva care să te asculte, cineva care să îţi ofere linişte pentru viitor, să îţi spună ca “totul va fi bine”.
În literatura de specialitate, au fost relatate diferite îmbunătăţiri în condiţia funcţională şi în sănătatea persoanelor cu anumite afecţiuni psihice şi au fost dovedite efectele pozitive ale contactelor sociale mai frecvente, face ca stresorii să fie mai puţin influienţi.
Efectele singurătății se pot manifesta prin frustrare, tristețe, insomnie, teamă, dependentă etc., iar, ca efect, din perspectiva functionalității, se poate observa o retragere socială, o dificultate de comunicare și o accentuare a unor comportamente de adicție. Aceaste manifestări pot alimenta, accentua sau exacerba simptomatologia unor afecțiuni psihice, iar cel mai des intâlnite afecțiuni sunt depresia, anxietatea socială și dependentele.
În cazul depresiei, studiile arată că sentimentul de singurătate trăit chiar din viața timpurie poate fi un predictor al unei depresii în viitor.
Dacă te simți singur și ai impresia că “nimeni nu te place”, vei evita să încerci să intri într-o relație. Starea de siguranță din relație nu poate fi trăită și poate duce la sentimentul de singurătate, astfel se formeză un cerc vicios. În acest caz, o cauză a efectelor singurătății se datorează și societății care stigmatizează statutul de persoană singură.
Prezența unei relații de cuplu poate influența pozitiv și în același timp poate echilibra stările emoționale. În cazul afecțiunilor psihice manifestate prin dependentă, echilibrul emotional poate influenta pozitiv la rândul său echilibrul chimic la nivelul creierului. Acesta poate duce la diminuarea nevoilor emoționale imediate, caracteristice afecțiunilor adictive, efectul fiind că persoanele în cauză să nu mai cadă prada tentației.